www.patriarh.ro - Site dedicat Patriarhilor României

Măreţ moment aniversar

CEI PATRU MARl PATRIARHI

AI CELOR 60 DE ANI DE PATRIARHAT ORTODOX ROMÂNESC

- Cuvântare ţinută în Sala Sinodală din Palatul Patriarhal din Bucureşti în ziua de 29 septembrie 1985 -

Se împlinesc anul acesta şaizeci de ani de când, din voinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trecută şi prin camerele legislative ale vremii, s-a proclamat înfiinţarea Patriarhiei Române, în locul Mitropoliei de la Bucureşti, transformându-se şi titlul de mitropolit primat, în acela de patriarh. Tradiţia patriarhală era la noi mai veche. Nicolae lorga arată că în secolul al XIV-lea, mitropolitul muntean era exarh patriarhal, iar în secolul al XVI-lea, mitropolitul Moldovei purta - recunoscute de toată Ortodoxia - semnele demnităţii patriarhale (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia românească, Bucureşti 1926, p. 7).

Pe scaunul de la Bucureşti, cu titlul de Mitropolit primat, se afla din 1920 Elie Miron Cristea, cum îi plăcea să-şi zică, păstrându-şi şi numele de botez, uşor modernizând printr-o fonie străină pe românescul dar cam asprul şi rusticul Ilie, cum fusese şi prototipul onomastic vechi-testamentar.

Fiind astăzi sărbătoarea aniversară a PatriarhatuIui, e şi sărbătoarea patriarhilor. După ce în Catedrală Î. P. S. Nicolae Corneanu a vorbit astăzi despre evenimentele din 1925 care au dus Ia întemeierea PatriarhatuIui, din însărcinarea P. F. Patriarh eu mi-am propus în această sesiune specială a Sfântului Sinod, evocarea solemnă a evenimentuIui, şi, mai ales, a urmărilor lui în istoria celor şaizeci de ani care au urmat de atunci până azi. Mi-am zis că va fi nu numai calea cea mai potrivită de evocare, ci şi implinirea unei datorii de conştiinţă şi a unui omagiu din partea noastră a tuturor, să parcurgem istoria împlinirilor din această perioadă, prin istoria oamenilor care, veghindu-le de pe scaunul cel mai înalt, au contribuit în chip determinant la înfăptuirea lor. Am desigur în vedere pe cei patru mari patriarhi care au acoperit epoca, şi care şi-au câştigat pentru istorie şi pentru viitorime o glorie nemuritoare, înscriindu-şi numele în cartea ctitorilor Bisericii Ortodoxe Române moderne şi contemporane: Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justinian Marina şi Iustin Moisescu.

Pentru mulţi dintre Dvs. expunerea mea va ajuta doar la rememorarea unor lucruri cunoscute dar, din când în când, şi mai ales la o ocazie ca aceasta, chiar şi numai rememorarea poate fi un act necesar şi util şi, mai ales, un omagiu mărturisind respectul şi recunoştinţa noastră.

1. Miron Cristea urca pe tronul patriarhal după ce îşi făcuse un nume şi o faimă dintre cele mai solide, începând din ultimele decenii ale secolului trecut până în 1920 când, de Ia Caransebeş a fost ales Mitropolit primat la Bucureşti. Fiu de ţărani, se ridicase în rândul "domnilor" prin ucenicia la şcoli înalte, în Transilvania şi la Budapesta, dând de la început semne de detaşare intelectuală net superioară faţă de mulţi din generaţia sa. Face studii teologice la şcoala lui Şaguna din Sibiu, apoi trece la Budapesta doctoratul în litere şi filozofie (1895), cu o teza - prima din istoria exegezei eminesciene - despre Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu (în lb. maghiară), anticipând critica cea mai calificată de mai târziu şi soluţionând, de pildă, problema cauzelor pesimismului eminescian, mult controversată, exact în sensul criticii de consens din ultima vreme. Lui îi aparţine formularea pentru prima oară a sintagmei: "Luceafărul poeziei româneşti". Întors la Sibiu, este chemat la diferite demnităţi eclesiastice, sub mitropoliţii Miron Romanul şi loan Metianu; mai întâi la aceea de secretar eparhial (1895); apoi de redactor la "Telegraful român" (1898-1900), iar mai târziu la cea de asesor consistorial ales pe viaţa (1902), deci consilier mitropolitan. În acelaşi an e tuns în monahism la mănăstirea Hodoş-Bodrog, când a şi primit noul nume de Miron, fără îndoială în cinstea mitropolitului Miron Românul.

În acest timp duce, printre altele, o luptă susţinută pentru ceea ce va numi cu un titlu curios şi aparent contradictoriu, "Banca culturală Lumina". Bancă şi culturală! Era totuşi culturală pentru că din dobânzi îşi propunea să susţină opera de culturalizare a Transilvaniei de dinainte de 1918, să acorde burse de studii tinerilor români, să contribuie la susţinerea românilor care doreau să înveţe meserii, pentru a nu mai fi românii dependenţi mereu de alţii, sub raportul micilor servicii şi industrii, ceea ce Ie întreţinea un anumit complex de ruralitate şi inabilitate pentru tehnică şi comerţ. Treburile erau foarte bine gândite de tânărul Elie Miron Cristea şi, până la urmă, a reuşit să convingă, şi Banca a luat fiinţă.

Angajat în astfel de acţiuni culturale, nu e de mirare, aşadar, că a fost unul din stâlpii şi animatorii cei mai entuziaşti ai „Asociaţiunii pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania", fiind din 1905 preşedintele, Despărţămâtului Sibiu. Tot aşa, nu e de mirare că a fost sufletul ideii de înfiinţare a Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, pentru care a umblat peste tot după exponate şi căruia i-a scris Statutele. Acelaşi lucru I-a făcut şi în legătură cu înfiinţarea „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român". A înfiinţat şi o Reuniune a femeilor române din Sibiu şi o Reuniune română de muzică, tot în Sibiu, căreia i-a fost ales preşedinte.

La o întâlnire la Blaj, în 1911, când se serba semicentenarul Asociaţiunii, Miron Cristea, acum episcop de Caransebeş, spunea, vorbind ca om de cultură luminat: „Între aşezămintele de cultura ale unui popor, teatrul naţional trebuie să ocupe un loc de frunte, care, dacă teatrul e bine condus, poate să devină o şcoală dintre cele mai importante pentru creşterea şi entuziasmarea maselor mari ale poporului: o şcoală care, în general, ne nobilitează ca oameni, o şcoală care ne evocă şi reprezintă faptele glorioase ale strămoşilor, înălţându-ne astfel conştiinţa şi mândria naţională... Teatrul trebuie să mai cultive muzica, cântările şi dansurile originale ale poporuIui, care sunt comori din cele mai preţioase ale românului. Am face o greşeală de neiertat dacă n-am fixa, n-am cultiva ş-am lăsa să piară aceste însuşiri admirabile ale poporului de la ţară, pe care viaţa modernă din zilele de azi, tot mai tare Ie surghiuneşte din satele noastre, odinioară atât de pline de farmec, de poezie şi de viaţă idilică" (cf. Vasile Netea, Î. P. S. S. Patriarhul Miron Cristea la 70 de ani, Bucureşti, 1938, p. 25). ,

M-am bucurat mult când am descoperit, sub pana unui cleric, aceste cuvinte de atât de mare sensibilitate, atât faţă de creaţia noastră artistică populară, cât şi faţă de rolul teatrului cult. Cuvinte profetice. EI s-ar bucura să vadă astăzi cum mentorii culturali din vremea noastră, parcă auzindu-i cuvintele pronunţate în acel discurs din 1911, răspund cu o grijă deosebită exigenţelor de conservare şi transmitere a creaţiilor populare. Cântarea României - acest program de cultivare a geniului popular românesc - nu s-a născut din nimic, şi-şi dovedeşte necesitatea şi rolul cultural şi patriotic în afară de orice îndoială.

lată, deci, ieşite din iniţiativa tânărului Elie Miron Cristea, tot atâtea instituţii care s-au impus în viaţa Transilvaniei şi au jucat un rol de incontestabilă trezire a conştiinţei româneşti prin cultură. Cât a fost la Sibiu, a fost unul din apostolii, din misionarii cei mai dăruiţi ai efortului de culturalizare, ştiind şi spunând mereu că nu se poate emancipare, nu se pot câştiga drepturi, nu se poate câştiga demnitate şi libertate, astfel decât prin cultură. A adunat proverbe, strigături şi zicale romaneşti, şi le-a publicat la Sibiu înaintea lui luliu Zanne, care de altfel i-a cerut ajutorul, când şi-a alcătuit cele 10 volume ale sale. A adunat, de asemenea, şi a scris şi despre jocurile româneşti. Clasicist, a pregătit un volum de citate şi locuţiuni latineşti, dovedind lecturi vaste şi temeinice. S-a ocupat intens de şcolile confesionale, reiniţiind şi prezidând conferinţele învăţătoreşti - şcolile confesionale erau sub îndrumarea Bisericii - şi a purtat o imensă corespondenţă cu oamenii de cultură ai vremii din toate părţile pământului românesc. Se vor putea alcătui din această corespondenţă descoperită de curând 3 volume, care vor lumina şi vor îmbogăţi nu numai istoria culturii, dar şi a Bisericii noastre, mai ales din Transilvania. A fost unul din prietenii foarte apreciaţi ai marelui filantrop Vasile Stroescu, împreună cu care a ctitorit şi a salvat numeroase biserici şi şcoli din Transilvania.

În 1910 a fost ales episcop de Caransebeş, unde va rămâne zece ani, implicându-se viguros şi curajos în luptele naţionale româneşti, mereu în ceartă cu miniştrii de la Budapesta şi din Viena. A fost singurul episcop din Transilvania habsburgică, dintre toate confesiunile, care a abolit pomenirea monarhului din slujbele bisericilor, înainte de Unirea din 1918. A fost prezent la Marea Adunarea naţională de la Alba lulia de la 1 decembrie 1918 - e clasică fotografia lui, purtând o pătură ţărănească în spate - şi a fost unul din cei patru transilvăneni, la care s-au mai adăugat apoi şi doi bănăţeni, care au adus la Bucureşti Declaraţia de unire a Transilvaniei cu Ţara-mumă. A ţinut cu acel prilej cuvântări memorabile, pline de un patriotism înflăcărat.

Când scaunul de la Bucureşti s-a vacanţat, prin retragerea lui Conon Arămescu-Donici, ochii ţării s-au îndreptat spre episcopul din Caransebeşul revenit acasă, care, de departe, era cel mai încărcat de daruri duhovniceşti, intelectuale şi civice, cu un trecut curat, cu un palmares impresionant de lupte şi realizări în slujba poporului român din Transilvania, popor care se străduia din greu să-şi menţină identitatea naţională, limba şi credinţa. La 18/31 decembrie 1918, Marele Colegiu electoral eclesiastic al României Mari îl alege pentru scaunul de mitropolit primat din Capitală cu 435 voturi din cele 447 posibile.

Transformarea Mitropoliei în Patriarhat I-a găsit acolo şi a fost reconfirmat fără dificultăţi în noua demnitate. Îşi va fi adus aminte atunci, cu emoţie, de o întâlnire avută cu lonel I. C. Brătianu în 1906, când venise la Bucureşti cu Reuniunea de muzică din Sibiu, cu opera „Moş Ciocârlan", compusă de bucovineanul Tudor Cavaler de Flondor. Făcându-i la sfârşitul reprezentaţiei, acestui fiu al lui Ion C. Brătianu, urarea să ajungă să facă unirea tuturor românilor şi să zdrobească pentru totdeauna cătuşele sub care gem fraţii înstrăinaţi din Ardeal, lonel I. C. Brătianu i-a întors urarea: „Iar Dumneata sa fii atunci cel mai înalt Arhiereu al României". Ambele profeţii se vor împlini peste 19 ani, în 1925.

În 1919 e ales membru onorific al Academiei Române. Publicase o serie de lucrări, precum monografia despre Alexandru Roman (1897), vestit profesor de limba şi literatura română de la Universitatea din Budapesta; apoi imediat o alta despre mitropolitul Miron Romanul (1898) şi un număr de broşuri, conţinând cuvântări pe teme morale şi mai ales patriotice. În 1903 publică Iconografia, savant tratat de artă creştină, publicat mai întâi, pe capitole, în „Telegraful român".

Două iniţiative merită menţionate în mod cu totul special din perioada când era mitropolit primat: Propunerile pentru înfiinţarea unui Institut Biblic Românesc (publicate într-o broşură cu titlul de mai sus, Bucureşti, 1920), şi propunerile pentru convocarea unui nou Sinod ecumenic al Bisericilor ortodoxe răsăritene (publicate tot în anul 1920). Institutul Biblic, existent până astăzi, cu editură şi tipografie, este prin urmare opera sa şi iată că, peste vreme, îşi dovedeşte utilitatea şi rosturile misionare. Propunerile pentru convocarea unui nou Sinod ecumenic panortodox au fost prezentate Sfântului Sinod şi au fost aprobate, după care au fost aduse la cunoştinţa Constantinopolului, care le-a reluat de atunci de mai multe ori, uitând să-l menţioneze pe cel dintâi propunător. Oare câţi dintre cei care se adună acum, la Chambesy, în Conferinţele pregătitoare ale Sfântului şi Marelui Sinod, - cum se numeşte intenţia în prezent - ştiu că dau curs unei iniţiative româneşti, promovate încă din anii 1920 de mitropolitul primat Miron Cristea?

Tot în acest timp, realizează unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocşi, pe baza principiilor din Statutul şagunian, care s-a dovedit a fi bun nu numai pentru Transilvania, ci pentru întreaga ţară. De altfel, tot după aceste principii, va reorganiza Biserica mult mai târziu, la începutul patriarhatului său, şi Justinian Marina, care va da laicilor un loc şi un rol mult mai important decât până atunci, în administrarea treburilor bisericeşti.

Miron Cristea mai reuşeşte ceva: înfiinţează eparhii noi, cea din Cetatea Albă şi cea militară, şi reînfiinţează eparhiile Tomisului, Orăzii Mari şi a Vadului, Feleacului şi Clujului. Pentru toate alege episcopi. După înfiinţarea Patriarhatului publică Adevăruri istorice asupra întregirii neamului (1929), şi apoi îşi adună în cinci volume mari, Pastorale, predici şi cuvântări (ultimul din 1938), pline de idei foarte serios lucrate, cu stil literar şi frumuseţi artistice.

Au venit apoi vremuri, în care fiul de ţărani din Topliţa Română, botezat şi închinat la icoane de un cioban care I-a menit să fie şi el tot cioban, păstor peste o turmă mare, a fost ridicat până la ranguri nevisate. În iulie 1927, după moartea regelui Ferdinand, devine pentru o perioadă membru într-o triadă de regenţi, putând spune în glumă, dar era aproape serios: ,,Am ajuns şi rege!" . Semna ca şi regii, pe scurt, cu „Miron R.", adăugând lui P, iniţiala pentru Patriarh, o linie în plus în faţă. N-a ţinut însă mult visul acesta şi a trebuit să scoată linia adăugată şi să rămână din nou doar cu P-ul iniţial. Dar în 1938 ajunge din nou în fruntea piramidei. E numit prim-ministru şi consilier de coroană, situaţie în care îl găseşte moartea în anul 1939, la 6 martie, Ia Cannes, în Franţa, scutindu-l de o nouă îndurare, a unui nou război mondial.

N-a fost politician. La el s-a apelat numai în momente de crize politice, ca la un neutru, ca la un tehnician al împăcării, al pacificării naţiunii tulburate de politicienii vremii, de patimile prinţilor şi de încurcăturile regilor, cam cum a fost la un moment dat Veniamin Costachi în Moldova sau, în vremea noastră, un Macarios în Cipru.

Patriarhatul lui Miron Cristea a fost o mândrie a Bisericii şi o înăIţare a prestigiului ei. A lăsat amintirea unui mare om bisericesc mare diplomat, mare om de cultură, un modern. O bună intrare a Bisericii noastre în epoca modernă.

2. Patriarhul Nicodim Munteanu, din botez Nicolae, a trecut de pe scaunul Moldovei pe cel rămas liber la moartea lui Miron Cristea, în anul 1939, la vârsta de 74 de ani. Daca îl situăm în epocă, ne dăm seama cu surprindere de faptul că, deşi ne-a fost multora dintre noi contemporan - eu I-am colindat la Crăciunul anului 1944, ca elev la Seminarul Nifon - venea ca dintr-o altă lume, ca dintr-un trecut îndepărtat învăluit pentru mulţi în negura istoriei. Metaforic vorbind, el era patriarh chiar înainte de a i se fi dat şi titlul oficial! Când s-a născut el, pe vremea lui Cuza, în 1865 mai trăiau încă Gheorghe Asachi († 1869) şi Vasile Alecsandri († 1890), iar Eminescu avea doar 15 ani. Înaintaşul pe care îl înlocuia, Miron Cristea, fusese mai tânăr decât dânsul; se născuse cu trei ani mai târziu, în 1868.

Nicodim Munteanu era, după toate semnele calendarului, un om al secolului aI XIX-lea. A intrat la Seminarul Veniamin Costache din laşi în 1882, iar când I-a terminat, în 1890, a devenit ucenicul de casă al evlaviosului mitropolit losif Naniescu şi, în acelaşi an, a fost trimis să-şi continue studiile la Academia Teologică „Petru Movilă" din Kiev unde va fi coleg cu viitorul primat al Greciei, Hrisostom al Atenei. Sub protecţia numelui marelui moldovean de viţă domnească, ajuns sa dea numele unei şcoli într-o ţară ca Rusia, tânărul student se va fi simţit mândru ca un compatriot ajunsese în atâta cinste într-o ţară străină!

Nu terminase încă bine studiile la Kiev când, matur, în 1894, în vârstă de 29 de ani, intră în monahism şi, la mânăstirea Neamţu, aproape de vatra Pipirigului său natal, îl schimbă pe Nicolae în Nicodim. După cinci zile e hirotonit ierodiacon. Se întoarce la Kiev, plin de har, făcând să-i răsune glasul la toate slujbele, care, pe atunci, aveau în mare cinste pompa. De altfel, de acolo va rămâne cu gustul ceremonialului, până la moarte. Când va ajunge arhiereu, se va lăsa îmbrăcat în mijlocul bisericii, de către diaconi mulţi, mişcându-se după un ritm sacralizat până în cele mai mici amănunte, în timp ce vlădica – aşa îi plăcea să i se zică - se lăsa împodobirii într-o imobilitate imperială, ridicând doar mâinile din, timp în timp, la nivele studiate, pentru ca daconii. să se pIece, să îngenuncheze sau să se ridice pe vârful picioarelor, ca să-i poată lega mânecuţele sau aşeza omoforul cel mare. Îşi confecţionase mantii strălucitoare, mitre cu pietre preţioase, veşminte cu galon din fir aurit. Aşa văzuse în Kievul tinereţii lui şi îi plăcuse. Biserica trebuia să fie imaginea văzută a cerului celui nevăzut. Era totuşi multă seriozitate în această pompă a slujbelor sale.

Întors de la Kiev la Iaşi, în 1896, e hirotonit preot-ieromonah, iar în momentul în care secolul al XIX-lea se schimba cu al XX-lea, în 1900, el atingea culmea cea mai înaltă la care putea spera un monah rămas încă în rânduiala monahală propriu-zisă: i se acorda rangul de arhimandrit mitrofor. Era o performanţă. Avea 35 de ani şi doar 6 ani de călugărie.

O asemenea ascensiune nu era însă de natură să bucure pe alţii. Oameni erau şi ei, cei ce vieţuiau împreună cu el în obştea Mitropoliei de la Iaşi şi, în privinţa aceasta, nu se deosebeau de invidioşii timpurilor trecute şi viitoare. Un motiv în plus, pentru care a stârnit invidii imediate şi puternice, a fost şi faptul că, şi la întoarcerea de la Kiev, a rămas în continuare în graţiile blândului Iosif Naniescu. Se vede că astfel de graţii au darul de a naşte întotdeauna multe rivalităţi. Iosif Naniescu ştia însă ce face şi de ce şi-l apropie. Citise în viitorul lui şi calităţile pe care i Ie descoperea îi dădeau asigurarea ca tânărul trebuia ţinut aproape şi ajutat. Predica bine. „Cuvânta minunat creştineşte", cum spunea arhimandritul Scriban.

La întoarcerea de la Kiev, Iosif Naniescu îl puse să traducă în româneşte tot ce aprecia el a fi mai de seamă în teologia vecinilor pravoslavnici, a căror limbă şi-o însuşise la perfecţie. Această ascultare a fost respectată de tânărul învaţat până la adânci bătrâneţe. A tradus din limba lui Dostoievski şi a lui Tolstoi volume imense de teologie, publicate în cărţi de format mare, fiecare din ele mai mari şi mai groase decât Biblia de la Bucureşti cărţi care nu-şi găsesc loc în rafturile normale ale bibliotecilor şi al căror transport, chiar şi al uneia singure, pune probleme.

Săltat din ţărani printre intelectuali şi printre aceştia deasupra tuturor, într-o obşte măcinata de ambiţii şi rivalităţi, vom înţelege de ce, la moartea lui Iosif Naniescu, în 1902, rămas dintr-o dată fără protector, se trezeşte în ghearele vulturilor invidiei care acum puteau să-l sfâşie în voie. Partenie Clinceni, urmaşul lui Iosif Naniescu, nu-i dă nici o garanţie de protecţie. Aşa se întimplă întotdeauna: protectorii nu sunt nemuritori şi nu întotdeauna ştiu să rânduiască la vreme soartc celor ce Ii s-au încredinţat. Uneori amână, de obicei se folosesc şi ei de serviciile lor şi nu observă că timpul trece! Tânărul arhimandrit mitrofor, cu mitra şi cu mantia nou-nouţe în geamantan, porneşte spre sud, în căutarea altui protector.

L-a găsit în persoana unui episcop vioi şi ambiţios, doritor sa reformeze şi să îndrepte, tocmai în căutare de oameni: episcopul Pimen Georgescu al Dunării de Jos. Acesta îl numeşte „arhimandrit de scaun", un fel de vicar pe vremea aceea şi, în plus, îi încredinţează şi direcţia Seminarului teologic din Galaţi. Face aici o experienţă didactică şi administrativă de 6 ani, până în 1909. Publică şi o carte, Cuvântări în Postul Mare ale arhiepiscopului Inochentie al Odesei. Îi creşte prestigiul şi se dovedeşte că şi-a orientat bine alegerea. când s-a îndreptat spre Galaţi, căci în 1909 Pimen Georgescu e ales mitropolit al Moldovei şi îl ia cu sine şi pe arhimandritul care abia aştepta să Ie poată dovedi celor dn Iaşi, că, vorba Scripturii: "I-au urât în zadar".

Mitropolitul Pimen Georgescu îl numeşte vicar al Mitropoliei şi, în acelaşi an, în luna mai,. Îl ridică la treapta de arhiereu. Avea 44 de ani. Cu mâinile mitropoIitului Pimen pe capul său, acum incoronat cu o mitră adevarată, nu cu una fără cruce deasupra, i se prevedea şi işi prevedea şi el o ascensiune rapidă. Experienţa cu Iosif Naniescu fusese învăţătură de minte. Când, în 1912, episcopul de Huşi Conon Arămescu-Donici trece pe scaunul de mitropolit primat de la Bucureşti, Pimen îl urcă în loc pe Nicodim Munteanu. Nu avem motive să credem că ar fi fost o promovare menită să-l elibereze de vicar!

În 1917, ca episcop de Huşi, primeşte misiunea de a reprezenta Biserica Ortodoxă Română la lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse. ÎI prinde revoluţia şi se va întoarce cu o experienţă care îi va prinde bine mai târziu, mult mai târziu, în anii 1944-1948, după al doilea război mondial.

Păstoreşte la Huşi până în 1923, dându-i-se între 1918-1920 şi suplinirea Moldovei răsăritene, unde nu izbuteşte însă să fie ales definitiv. Un om al locului, Gurie Grosu, monah cu merite cunoscute şi necunoscute chiar şi de către dânsul care îl contracandida, a fost ales, iar el, se pare victimă a unor intrigi, a preferat, la începutul anului 1921, să se întoarcă la lavra sa, la Neamţu, unde, ca stareţ, va da o nouă strălucire mânăstirii. Îi va recupera proprietăţile în dispute zgomotoase cu guvernele vremii şi, mai presus de toate, îşi va continua opera de traducător şi, din câd în câd, şi de scriitor de pagini originale, care, încetul cu încetul îi vor face un nume nou şi îl vor impune ca pe un mare cărturar. De acum încolo, acest cuviânt "cărturar" va fi supranumele care îl va însoţi mereu şi îi va duce faima peste tot.

Înca de la Huşi, începuse şi o nouă traducere a Bibliei. A continuat-o la Neamţu. În vremea aceea a intrat în legatură cu Gala Galaction şi cu profesorul preot Vasile Radu şi, la îndemnurile patriarhului Miron Cristea, vor da Bisericii româneşti Biblia din 1936. La Neamţu îşi făcea timp şi pentru predică. Unul din biografii săi, profesorul I. D. Ştefănescu, scria despre el când a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 80 de ani: „Vorbeşte romaneşte foarte curat, fără neologisme şi fără termeni speciali" .

Despre graiul său va scrie mai târziu şi Nicolae Colan, academician şi episcop al Clujului, că "nu era amestecat cu vorbe pe care naţia nu şi le-ar recunoaşte ca ale sale" (Prinos, 1946, p. 9).

Activitatea de la Neamţu I-a impus din nou atenţiei generale, aşa încât după moartea mitropolitului Pimen, la 3 februarie 1935, Nicodim Munteanu e instalat în scaunul de mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în scaunul lui Veniamin Costachi, losif Naniescu, al lui Partenie Clinceni care nu I-a vrut în preajmă, al lui Pimen Georgescu, care, deşi îl reabilitase la un moment dat, la Galaţi, la Huşi îl lăsase în voia intrigilor şi asistase neutru la retragerea lui la Neamţu în 1924, unde va ramâne 11 ani. Compensarea era deplină, deşi avea acum 70 de ani. Patru ani petrece din nou la laşi, dar nu-i este dat să stea prea mult intr-un loc. Câd, în 1939, moare Miron Cristea ia în primire, după Statute, locotenenţa de Patriarh (5 martie 1939), dar refuză să candideze la patriarhat. Biografii arată că I-a rugat stăruitor pe Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, să primească succesiunea, dar acesta refuză la rândul său.

La 30 iunie 1939, Marele Colegiu electoral bisericesc ‚îl alege patriarh pe Nicodim, după ce, în prealabil, mai mult de nevoie, îşi dăduse consimţământul să candideze. Presimţea probabil vremurile grele care urmau să vină, de aceea ezitase. De altfel, numai după 2 luni, s-a dezlănţuit cel de-al doilea razboi mondial. A avut aşadar, o bătrâneţe zbuciumată. Dar şi o înţelepciune deosebită, pe care şi-a pus-o în valoare mai ales după război, când, în vârsta de 79 de ani, înnoindu-şi tinereţile ca ale vulturului, cum spune Psalmistul, s-a dovedit a fi şi pe măsura problemelor secolului nostru, deşi se formase în cel trecut. A trebuit să ştie să orienteze Biserica în toiul unor transformări nemaicunoscute până atunci în istoria Bisericii româneşti. Când, în 1945, Biserica I-a sarbatorit la vârsta de 80 de ani, s-a putut vorbi cu claritate de o reuşită în ceea ce priveşte situarea lui şi a Bisericii în realităţile de după război, pe principii rămase valabile pâna azi.

lată, de pildă, cum definea biograful său (I. D. Ştefănescu), în 1946, principiul relaţiilor stabilite de Patriarhul Nicodim cu conducerea de stat din vremea aceea: „Patriarhul Nicodim a urmat o linie hotărâtă de la care nu s-a abătut. EI a socotit că politica Ţării şi răspunderea ei sunt purtate de guverne. Acestea vin la cârmă în conditii hotărâte de Constituţie şi spiritul public. Biserica are datoria să nu piardă din ochi Evanghelia şi poruncile Mântuitorului" (Prinos, Bucureşti, 1946, p. XXVII). Aşa se face că s-a zis, tot atunci, că: „Istoria va înregistra cu uimire şi, poate, cu recunoştinţă simpatia şi înţelegerea cu care capul Bisericii romaneşti a privit şi a îmbrăţişat, la vârsta de 80 de ani, orientarea îndrăzneaţă a celei mai tinere lumi". Frumos!

Noi suntem deja pentru el şi epoca lui, „istoria", şi iată, putem să ne întoarcem privirile spre acest venerabil patriarh, intr-adevar cu uimire, pentru luciditatea orientării lui atunci, şi cu recunoştinţă petru ceea ce a ştiut să asigure pentru noi, într-un dialog constructiv patriotic, atât cu clerul şi credincioşii, cât şi cu forţele revoluţiei care începuseră construirea unei Românii noi, totalmente diferită de cea veche de dinainte şi din timpul războiului, până la armistiţiu.

Patriarhul Nicodim n-a avut timp de prea multe şi spectaculoase realizări, pe măsura, de pilda, a predecesorului sau, care a condus (e la Bucureşti cirma Bisericii aproape douazeci de ani, în timp de pact. El şi-a continuat totuşi scrisul. Teodor N. Manolache a publicat un volum de aproape 200 de pagini, în care a adunat doar titlurile patriarhului Nicodim, originale şi traduceri. Sfătos ca un moldovean ce era, a imaginat şi a publicat multe povestiri morale pe înţelesul poporului, a prelucrat romane, precum Viata de seminar, după G. Petrov, şi a tradus mult din L. Tolstoi, F. W. Farrar, A. P. Lopuhin I. V. Gogol ,şi din mulţi autori de cărţi teologice, realizând performanţe de câte zece ediţii la unele cârţi. S-a ocupat de Paisie Velicicovschi, traducând cartea lui Cetfericov şi reînnodând firul unei tradiţii de spiritualitate care începuse să se cam uite. Cine nu cunoaşte Istoria Biblică, în cele cinci volume masive pe care nimeni nu le-ar putea transporta în braţe, de pildă, între Patriarhie şi Mânăstirea Antim? Cine n-a citit Viaţa lui Iisus, în două tomuri, dupa Farrar, şi-apoi Viaţa şi operele Sf. Pavel, după aceleaşi, şi tot după el, Primele zile ale creştinismului, în trei volume, care iţi rupt braţele. Volume tot atât de grele îi adună cuvântările, pastoralele şi îndemnurile duhovniceşti.

De la el ne-a rămas totuşi şi o instituţie bisericească de mare valoare: Şcoala superioară de picturiă bisericească a Arhiepiscopiei Bucureştilor, ajunsă până la noi sub forma cursurilor de pictură bisericească la nivelul Patriarhiei, initiaţivă care trebuie aşezată la baza revirimentului artistic-bisericesc din vremea noastră, când peste 400 de pictori şi restauratori nu sunt de ajuns fatţă de solicitările parohiilor, de înfrumuseţare a sfintelor locaşuri. Trăim în această privinţă o epocă de adevărata Renaştere. Ea trebuie raportată şi la Şcoala de pictură ctitorită vizionar de Patriarhul Nicodim.

A trăit până în 1948, aproape de vârsta de 83 de ani, apucând din plin vremea începutului desfăşurării marilor transformări din lume şi din ţara noastră, vreme în care Biserica avea nevoie stringentă de oamenii pe măsura epocii, de minţi lucide şi de spirite curajoase care să ştie cum s-o situeze în epocă şi cum să asigure corabiei o plutire normală, şi corăbierlor un rost acceptat de lumea nouă care se năştea, şi în care, cine se situa pe margine sau în afară, era menit autoeliminării din viaţa publică, poate pentru totdeauna. 0 răspundere atât de mare, având în sarcină o instituţi şi o realitate bimilenară, avea nevoie de un uriaş al gândului şi al faptei, care sa preia din mers ştafeta şi să proiecteze în zările pe atunci înca ceţoase ale viitorului, chipul exterior şi fiinţa interioară a unei Biserici care trebuia nu numai sa supravieţuiască, ci, spre a se consolida, să se implice în ceea ce s-a numit „zidirea unei vieţi noi", formarea „omului nou", şi s-o facă sincer, credibil şi convingător, îndrumându-şi în acest sens conducătorii locali din fruntea comunităţilor şi, tot aşa, restructurându-şi instituţiile, mai ales şcolile, amvoanele, presa.

Prin acestea am anticipat de fapt epoca următoare, problemele ei şi problemele care s-au pus Bisericii, şi pe omul care, ajuns în 1948 în scaunul de patriarh, a ştiut să Ie facă faţă, să Ie găsească soluţiile cele mai bune şi să stabilizeze pentru un număr mare de ani direcţia corabiei Bisericii.

Patriarhul Nicodim a mai avut forţa găsirii unor soluţii oarecum pasive şi defensive, bune la vremea lor şi pentru scurt timp. Pentru soluţii active şi pentru aşezarea Bisericii alături de toţi cei care constituiau forţa naţiunii în lupta pentru regenerarea ei, trebuia un om tânăr, cu bune legături în rândurile conducătorilor revoluţiei de transformare a societăţii de după război, credincios şi Evangheliei şi poporului, apt pentru mlădieri şi, la nevoie, suficient de dârz şi convingător când s-ar fi depaşit anumite limite şi competenţe.

Acesta a fost patriarhul Justinian Marina.

3. Patriarhul Justinian Marina, născut în 1901, preot din anul 1924, vicar la laşi între 1945-1947, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, între 1947-1948, ales patriarh la 6 iunie 1948, este încă viu în amintirea noastră, a tuturor, şi se reactualizează ca o prezenţă copleşitoare, ori de cite ori evocăm numărul extraordinar de mare de fapte şi idei care i-au umplut cei aproape 30 de ani de arhipăstorire. Timpul e prea scurt pentru un portret adecvat taliei lui, şi, pe cel chemat să-i reconstituie trăsăturile vieţii şi activităţii, îl cuprinde teama şi disperarea că nu va fi în stare să-i facă dreptate aşa cum se cuvine, într-un portret înscris în limite de timp şi în faţa unui auditoriu care I-a cunoscut foarte bine. Prilejul e oricum straşnic de bine venit, ca să ne amintim şi de dânsul cu acest prilej, fie şi numai pentru a ni-l redescoperi nouă înşine în taina sufletului nostru, dând la o parte pentru o clipă vălul tăcerii, care stă peste chipul său deja de peste şapte ani. Mulţi dintre cei prezenţi îi datorăm sinceră recunştinţă pentru ceea ce a făcut pentru noi şi, în rugăciunile noastre, el continuă să trăiască. Dar recunoştinţa îi datorează mai ales Biserica noastră.

Primul patriarh a fost un multilateral care mai surprinde şi astăzi pe cei care îi citesc biografia. Am făcut eu însumi experienţa cu „Pagini dintr-o arhivă inedită", care mi-a adus neaşteptat de multe scrisori, în care se exprimă mirarea şi admiraţia faţă de cel ce fusese pentru el până atunci, aproape un necunoscut. Chiar şi pentru unii dintre contemporani. În special epoca lui de vieţuire şi de creaţie din perioada transilvană il scoate la luminş ca pe un ostenitor conştient, tenace şi talentat pentru culturalizarea poporului, mai mult decât s-a crezut şi s-a spus în timpul vietii lui.

Al doilea patriarh, aşa cum am spus, trece mai ales drept un cărturar şi lista bibliografică a operelor sale obligă la respect şi admiraţie. Nu vom putea alcătui o listă asemănătoare pentru cel de-al treilea patriarh, Justinian Marina. S-a spus destul de des despre el că n-a excelat prin scris şi prin cultură teologică înaltă, deşi volumele de Apostolat Social ar putea totuşi să ne îndemne să corectăm această imagine acreditată, poate, pe nedrept. Dar corectura n-ar aduce totuşi mare lucru în plus staturii lui, bine alcătuite, poate din alte elemente de construcţie, dar cel puţin tot atât de valoroase ca şi ale înaintaşilor.

Chiar dacă atunci, în 1948, nu era mare teolog, experienţa, lecturile, cuvântările, contactele, trebuinţa de a îndruma pe teologi şi pe preoţi timp de aproape 30 de ani, au putut face din el şi un teolog. De aceea odată, când un rector al Institutului Teologic din Bucureşti, s-a dus să-i I ofere un doctorat h. c. cu intenţia bună, dar naivă, ca să-I aducă la nivel cu doctorii şi cu ei înşioşi, profesorii, Patriarhul i-a raspuns pe bună dreptate: „Nu. Multumesc. Eu vă dau doctorate vouă, nu voi mie!"

Înainte de orice, Justinian Marina a fost arhitectul reorientării depline, precise şi sigure a preoţimii noastre şi a Biseridi, sub toate aspectele, în anii în care s-a dovedit imperios necesară şi vitală această reorientare. El este acela care, s-ar putea zice, a negociat în termeni de respect reciproc şi de comportare civilizată, urbană, daca ne este permis să folosim un termen foarte preţios, raporturile dintre Bisericii şi Stat, stabilind realist dreptul la existenţă al credinciosului-cetăţean căruia i-a asigurat toate libertăţile de a se implica în viaţa socială şi politică, fără teama de anateme - cum s-a întâmplat prin alte părţi, cu alte confesiuni - şi, în acelaşi timp, asigurându-şi înţelegerea Statului pentru cetăţeanul-credincios, căruia i s-a dat deplină libertate, prin Constituţie, să-şi exercite pornirile conştiinţei aşa cum crede de cuviinţă, exclusiv sub autocontrolul instrumentelor personale de apreciere şi evaluare.

Încă din epoca de stabilire a acestor principii de relaţie au fost elaborate câteva sintagme, câteva lozinci - şi folosesc termenii în inţelesul lor cel mai pozitiv, sintagme menite să exprime în acelaşi fel pentru toţi, înţelegerea comună a noilor relaţii şi situaţii, şi a noilor îndatoriri şi drepturi. În aceste condiţii, a apărut sintagma „larga înţelegere", pe care o mai utilizăm şi azi. StatuI ne-a luat în considerare cu „largă înţelegere". Biserica, slujitorii şi credincioşii ei, la rânduI lor, s-au angajat - iată o altă sintagmă - ,,la zidirea vieţii celei noi din patria noastră". Aceste sentimente şi angajamente reciproce au dus la constatarea şi folosirea, cu deplină răspundere şi onestitate din ambele părţi, a zicerii: „climat de libertate religioasă", tot o sintagmă, care defineşte pâna azi, prin cele mai izbutite cuvinte, realitatea situaţiei în care trăiesc Cultele din România.

Cultele, toate, nu fără a trage cu ochiul şi cu urechea la ce fac ortodocşii, s-au angajat şi într-un efort de cooperare între ele pe, teren teologie, dar mai ales pe terenul slujirii oamenilor, ca element cu totul nou şi esenţial acum, al rostului lor în lume. Această slujire, la noi s-a numit întâi, cu o altă zicere, bine gasită, "ecumenism practic", iar conţinutul şi direcţia apostolatului Bisericii şi al slujitorilor ei, s-a numit „apostolat social".

Ei bine, toate aceste cuvinte şi sintagme sintetice, atotcuprinzătoare, care exprimă realităţi de relaţie Stat-Biserica, relaţii intre culte şi relaţii interne în sânul fiecărui cult, au fost create, au apărut şi s-au definitivat în timpul patriarhului Justinian şi, în cea mai mare parte, şi cu contribuţia sa. Aşa a ajuns el să zică, atunci când şi-a aniversat cu mare pompă şi mare participare externă, 20 de ani de slujire patriarhală: „Biserica formează un trup cu Patria şi o comuniune cu statul" (Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968, p. 59). El însuşi, modest, a invocat întotdeauna sinodalitatea, colaborarea cu toţi membrii Sfântului Sinod şi cu capii celorlalte CuIte, când s-au căutat autori pentru aceste jaloane de orientare, dovedite de practica vieţii a fi tocmai ce ne trebuia. lată ce spunea: „Nimic din împlinirile apostolatului nostru nu s-ar fi realizat în aceşti ani, dacă nu lucram laolaltă, în cel mai deplin acord, toţi membrii Sfântutui Sinod... şi toţi cei aproape zece mii de preoţi ortodocşi românii şi dacă nu erau milioanele de bine-credincioşi ai Bisericii noastre" (Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968, p. 58). Aşa a fost, dar, oricum va fi fost, el era patriarhul.

lată deci în cele evocate mai sus, o scurtă, dar foarte importantă listă, nu de cărţi, dar oricum, de idei care fac laolaltă cât o bibliotecă. Toate acestea au dus la formularea unor principii, care au dat preoţimii asigurarea şi siguranţa că se află într-o corabie, cu un cârmaci care ştie ce face şi încotro merge. Roadele acestor principii deveneau de Ia o zi la aIta tot mai evidente şi limpezitoare pentru toţi. Când te declari pentru slujire, cum să nu te accepte lumea? Lumea nu te acceptă când vrei s-o stăpâneşti, să-i stinghereşti libertatea. Patriarhul Justinian a ştiut că scoţând în faţă astfel de principii, va convinge şi că Sfântul Sinod, preoţimea şi credincioşii îl vor urma. Era de altfel pe cea mai autentică linie creştină, pe care el doar a scotea din uitare. „Vom dovedi că Hristos trăieşte în noi - spunea preoţilor - dacă ne vom dărui pentru binele semenilor noştri, dacă vom munci pentru înflorirea Patriei şi dacă... prin truda noastră de fiecare zi oamenii de pe tot întinsul pământului vor trăi în pace şi bună înţelegere" (Apostolat social, VIII, p. 124). Am putea aduce în acelaşi sens sute şi sute de declaraţii şi îndemnuri. A făcut-o mereu, până ce toate s-au întipărit în conştiinţa preoţilor şi au devenit elemente fireşti de propovăduire şi de viaţă.

În afară de lista aceasta, un alt catalog bibliografic al înfăptuirilor patriarhului Justinian e tot atât de impresionant. Mă voi mulţumi doar să enumăr titlurile, ele vorbind de la sine.

Mai întâi, chiar în 1948, are loc reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române, prin revenirea uniţilor la Ortodoxie, după aproape 250 de ani.

Mitropolitul Olteniei, Firmilian, nota odată că, printre cele dintâi opere ale Patriarhului Justinian a fost, zice el, „sinodalitatea selectivă, reprezentativă şi competentă" (Douăzeci de ani..., p. 12), cu alte cuvinte s-a ocupat de calitatea membrilor Sf. Sinod, realizând un Sinod cu atributele de mai sus. De ce? Dar cine ar mai avea nevoie de explicaţii? A urmat la rând cartea Legiuirilor cu Statutul şi Regulamentele aprobate de preşedintele Statului şi al Marii Adunări Naţionale. Nimic nu dă mai muItă soliditate unei instituţii, unui stat, decât Constituţia şi legile. Mai departe s-au ţinut lanţ aducerea învăţământului teologic sub îndrumarea Bisericii, rezolvând în sfârşit a anomalie care dura de când exista învăţământul teologic la români; organizarea cursurilor preoţeşti de reîmprospătare a cunoştintelor teologice, la cele două Institute; organizarea conferinţelor preoţeşti pe protopopiate; organizarea Casei de Pensii şi ajutor reciproc; organizarea caselor de odihnă; reorganizarea tipografiei şi a atelierelor Patriarhiei, ca şi a unor ateliere mânăstireşti; festivităţile de canonizare a unor sfânţi români şi generalizarea cultului lor; introducerea muzicii omofone în parohii; câteva ediţii ale Bibliei; nenumărate ediţii ale Noului Testament, cărţi de rugăciuni, manuale pentru elevii şi studenţii teologi; trimiterea de tineri la studii peste hotare; reînfiinţarea Episcopiei de Alba Iulia şi a unui vicariat cu episcop rezident Ia Constanţa; restaurări de mânăstiri; organizarea Fondului Central Misionar. Şi altele şi aItele. E aproape de necrezut că toate s-au putut organiza în timpul vieţii unui singur om şi sub izvorul gândului şi dragostei ale de Biserică pe care o avea sub păstorire.

Încă în timpul vieţii i s-au adus elogii nereţinute, utilizând superlative căutate anume: „un reprezentant de seamă al coştiinţei ecumenice ortodoxe", îl numea Patriarhul academician Chiril al Bulgariei; „unul din cei mai mari conducători ai vieţii religioase internaţionale" , aprecia dr. Franklin Clark Fry, preşedintele Comitetului Central al Consiliulu Mondial al Bisericilor. Patriarhul Chiril îi aprecia îndeosebi „limpezimea privirii sale duhovniceşti în aprecierea realităţii istorice contemporane". Arhiepiscopul Iakovos al celor două Americi spunea că ,,în legătură cu Patriarhul Justinian n-ar întreprinde nici comparaţie, pentru că este, ca om şi cleric, incomparabil". Patriarhul Constantinopolului, Athenagora, mărturisea că vizitând Biserica Ortodoxă Română „a găsit peste tot întipărită fizionomia puternică a Patriarhului Justinian".

Am putea înmulţi la nesfârşit astfel de citate, care de care mai elogioase, risipite în toate publicaţiile bisericeşti - şi erau foarte multe, ca şi azi - pe tot parcursul celor 30 de ani cât a durat patriarhatul său. Se ştie că asupra vieţii, activităţii şi ideilor sale s-au scris nenumărate studii, teze de licenţă, lucrări de seminar la cursurile de doctorat, toate abundând de calificativele cele mai înalte. Se poate însă spune: în timpul vieţii unui om, şi mai ales când e de faţă, şi ,când e cel mai mare, se spun şi se scriu şi multe lucruri de complezenţă, pe care toţi cei care Ie ascultă sau Ie citesc, inclusiv cel în cauză, ştiu cum să Ie înţeleagă şi să Ie reducă pe loc la dimensiunile reale. Patriarhul Justinian e mort acum şi doarme în mormântul pe care, cu grijă de ţăran împăcat cu moartea, tot aşa cum a fost şi cu viaţa, şi I-a săpat în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă, între elevii Seminarului de el ctitorit acolo. Nimeni nu mai poate folosi nimic flatându-l astăzi, nimeni nu mai are nici un motiv nici să-l supradimensioneze, nici eventual să se teamă pentru vreo urmare neplăcută.

Să ne punem întrebarea sinceră şi deschisă: rezistă oare şi acum aprecierile elogioase de tipul celor exprimate mai sus? Oare timpul nu le-a redus din valoare? Fiecare să răspundă pentru sine. Eu cred că nu, ci dimpotrivă, timpul lucrează în favoarea lui. Abia acum avem perspectiva, detaşarea care, de la distanţă ni-l descopere parcă şi mai mare, iar numărul şi calitatea şi însemnătatea faptelor lui în slujba Bisericii noastre şi a Patriei, în orientarea Bisericii, a clerului şi credincioşilor spre cele două iubiri nedespărţite, ne obligă să-l amintim cu respect şi recunoştinţă în această zi a celei de a 60-a aniversări a Patriarhatuluii şi a patriarhilor noştri.

4. Despre al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să încercăm doar o prezentare parţială şi un bilanţ cu credit deschis. Mai are încă mulţi ani înainte şi-şi desfăşoară misiunea pastorală, activitatea de conducere a Bisericii şi talentul de arhitect şi de constructor, ca şi cum ar fi la începutul vieţii. Avem totuşi încă de pe acum acele date care să ne permită să estimăm, fără nici un risc, un portret definitiv, în paleta de culori din care îl vom alcătui, prevăzând şi nuanţele care se vor adauga de acum încolo şi pe care ştim cu neindoielnică încredinţare că Ie va realiza.

Nu e uşor să fii mare, după un înaintaş mare. Patriarhul de pioasă amintire, Justinian Marina, a lăsat în istoria Bisericii noastre un nume acoperit de incontestabile împliniri: o Biserică bine organizată, cu structuri solide garantate de legi şi regulamente, cu şcoli teologice de prestigiu, cu un monahism întors spre vocaţia lui autentică şi tradiţională, cu tipografii şi tipărituri de înaItă calitate, şi, aşa cum ştim cu toţii, cu o preoţime bine orientată în contextul societăţii contemporane româneşti, având sentimentul sigurantei şi al stabilităţii, şi deplină încredere în prezent şi viitor. Misiunea urmaşului părea a trebui să fie mai ales una de păstrare şi continuare, şi prin acestea e greu să fii mare. Trecând la cele veşnice, patriarhul Justinian părea a lăsa totul împlinit, totul bine rânduit, aşa cum cu înţelepciune bătrânească şi românească şi-a orânduit şi viaţa personală, împărţindu-şi din vreme bunurile şi, când a simţit că ajunge la capăt, alcătuindu-şi cu linişte testamentul şi lăsându-I pe biroul din dormitor, a plecat la spital cu presimţirea că nu se va mai intoarce. Totul era rânduit ca pentru dare în primire. Îmi cer scuze pentru repetarea de trei ori a verbului a rândui, dar n-am gasit altul mai expresiv şi mai potrivit.

Ca să fie mare, după un aItul mare, un cârmuitor de Biserică trebuie nu numai să păstreze şi să continue, bucurându-se de moştenirea primită, ci să-şi pună el însuşi în cultivarea ogorului spiritual ce i s-a încredinţat, pecetea inteligenţei şi a geniului propriu, scoţând la lumină părţi rămase în umbră, chiar mai de mult, din vremea înaintaşilor, descoperind noi valenţe şi dimensiuni activităţii pastorale şi cultural-bisericeşti, iniţiind activităţi noi care să-i pună în valoare noului venit la cârmă, în chipul cel mai evident, forţa creatoare, originalitatea, mintea inventivă, imaginaţia fecundă şi, odată cu şi dincolo de toate acestea, o inimă largă şi bună. Prin aceasta din urmă, chiar şi atunci când imităm pe alţii, suntem mari. Fără aceasta, chiar când savârşim fapte extraordinare, putem rămâne mici.

Patriarhul Iustin Moisescu, încă din clipa alegerii la succesiunea patriarhului Justinian Marina, în ochii tuturor clericilor şi credincioşilor noştri, prezenta cele mai depline garanţii că era dotat cu toate aceste calităţi şi că va fi exact ceea ce se aşteptau toţi să fie. Alegerea sa n-a avut aItă aIternativă. Era ales dinainte de a fi ales, de propriile sale calităţi. Garanţiile erau frumos şi sistematic orânduite, în văzul tuturor, pe portativul celor 67 de ani - câţi avea în momentul alegerii ca patriarh - ani de succese şi dovezi succesive ca era purtatorul unei inteligenţe ieşite din comun şi a unei capacităţi de muncă pe măsura robusteţei lui fizice şi spirituale. Avea în urmă o biografie aproape jenant de plină de reuşite extraordinare, frizând o perfecţiune neverosimilă pentru că astfel de lucruri se întâlnesc de obicei foarte rar. .

Termină Seminarul teologic din Câmpulung-Muscel ca premiant. E ales de patriarhul Miron Cristea dintre absolvenţii tuturor Seminariilor din anul acela, 1930, şi trimis cu o bursă să-şi facă licenţa în Teologie la Universitatea din Atena. În 1934 se întoarce licenţiat cu arista. Atâta grecească mai ştim toţi, încât să traducem arista cu „cel mai bun" sau cu latinescul „magna cum laudae" .

Profesorul I. D. Lăudat din Iaşi a descoperit de curind în Arhivele Statului din acel oraş dosarul concursului pentru catedra de Exegeza Noului Testament şi Ermeneutică Biblică a profesorului Iustin Moisescu la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi (pe atunci la Cernăuţi), în toamna anului 1942. Cu amabilitate, d-l I. D. Lăudat mi-a trimis o copie, din care voi dezvălui aici, cu acordul d-sale şi al P. F. Patriarh, câteva date. lată, de pildă, în Raportul asupra activităţii ştinţifice a profesorului Justin Moisescu, profesorii N. Popescu-Prahova, Baralambie Rovenţa, Gala Galaction, Vladimir Prelipcean şi Milan Şesan menţionează un articol al profesorului grec P. Bratsiotis, decanul FacuItăţii de Teologie din Atena, publicat în ziarul „Hestia" din Atena în decembrie 1934, în care acesta scria că fostul său elev Iustin Moisescu „posedă limba greacă mai bine decât studenţii greci de origine".

Patriarhul Miron Cristea, urmărindu-i destinul, la recomandarea Universităţii din Atena şi a Ambasadei române din Grecia, I-a trimis pe tânărul licenţiat de la Atena să-şi continue studiile la Strasbourg, în Franţa, pentru încă doi ani, de unde, cu materialul pentru teza de doctorat, s-a întors încă o dată la Atena, unde, în anul 1937, îşi trece teza de doctorat cu titlul: „Evagrie Ponticul" neputând obţine un calificativ nici mai mic decit arista, şi nici mai mare, pentru simplul motiv că mai mari nu existau, iar pentru mai mici nu dovedea nici o înclinare!

A urmat apoi cavalcada profesoratelor, cu opriri şi promovări rapide: la Seminarul Nifon Mitropolitul din Bucureşti, la Universitatea din Varşovia, înlocuindu-l pe celebrul profesor Nicolae Arseniev, apoi la Cernăuţi, la Suceava şi la Bucureşti - unde I-am mai prins şi eu ca profesor de Noul Testament, în anul doi - şi apoi a urmat, sub presiunea unei efervescente de inspiraţie nestăpânită, elaborarea unei suite de articole, multe despre teologia păcii, în revistele bisericeşti, şi apoi cărţile: Sfânta Scriptura şi interpretarea ei în opera Sf. loan Hrisostom (1942), Originalitatea parabolelor Mântuitorului (1944), Activitatea Sf. Pavel în Atena (1946), Simbolica (traducere, 1955), şi lerarhia bisericească (1955). Când i s-a alcătuit curriculum bibliografic, până acum n-au fost niciodată menţionate cursurile sale, pe care Ie-am gasit citate în raportul amintit, descoperit în Arhivele Statului din Iaşi.

Astfel, la Varşovia a alcătuit următoarele cursuri în limba polonă:

1. lntroducere generală şi specială în cărţile sfinte ale Noului Testament (480 p. bătute la maşină), Exegeza Epistolei Sf. Pavel către Galateni (1650 p.), Exegeza prologului Evangheliei după loan (56 p.). Aceste cursuri au fost cercetate de profesorii Milan Şesan şi Vladimir Prelipceanu, care „au constatat valoarea lor ştiinţifică, didactică, precum şi deplina lor concordanţă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe". La Cernăuţi şi Suceava a mai alcătuit trei Cursuri, unul de Introducere în cărţile Sfinte ale Noului Testament, altul de Exegeză şi al treilea, Ermeneutică Biblică. Despre scrierile în Iimba română, aceIaşi raport constată că: „Forma de exprimare a autorului în limba română se distinge prin conciziune şi claritate". Aceasta spre a nu se crede că putea fi perfect numai în Iimba greacă!

A urmat apoi o aItă serie de ascensiuni, dupa o cotitură pentru mulţi imprevizibilă Ia vremea aceea, dar în cea mai bună tradiţie a unor precedente nu numai bizantine, ci şi apusene şi chiar romaneşti, mai ales ardelene, precum un Fotie devenit patriarh de Constantinopol din general, un Ambrozie devenit episcop de Milan din guvernator civil, un Nicolae Bălan devenit din profesor mitropolit al Ardealului, etc. La 23 februarie 1956, episcopuI-vicar patriarhal Teoctist Arăpaş îl hirotoneşte diacon; a doua zi, celălalt episcop-vicar patriarhaI, Antim Nica, îl hirotoneşte preot, iar a patra zi, Ia 26 februarie, Adunarea Naţională Bisericească, potrivit Statutului constituită în Colegiul electoral, îl alege mitropolit al Ardealului, în locul marelui predecesor trecut Ia Domnul, Nicolae Bălan.

Şi-a rezervat apoi zece zile de meditaţie, înainte de a cere ca Domnul să-i deschidă braţele parinteşti, şi să-l primească în rândurile monahilor de la Mânăstirea Cernica, la 8 martie 1956. Ales deja mitropolit, Ia 15 martie 1956 patriarhul Justinian, mitropoIituI Firmilian al OIteniei, şi episcopul Nicolae Colan al Clujului îl vor hirotoni arhiereu, şi i se va încredinţa de îndată cârja Iui Şaguna, la 18 martie 1956, în Catedrala din Sibiu.

Dar steaua lui nu stă pe Ioc prea muIt. Destinul urmăreşte ca el să împlinească aIte rosturi, în alte părţi, şi e grăbit să-l îndrepte spre locul unde îi va da de lucru, pentru o perioadă mai îndelungată. La 10 ianuarie este ales mitropoIit al Moldovei şi Sucevei, iar peste trei zile e instalat pe scaunul cinstit odinioară de Dosoftei, Varlaam, Veniamin Costachi, pentru a nu-i pomeni decât pe aceştia, pentru că şirul celor mari de la Iaşi e prea mare, ca să poată fi pomenit acum în întregime.

Înainte de alegerea ca mitropolit al Ardealului, într-o lungă şi substanţială cuvântare, bine chibzuindu-şi cuvintele, patriarhul Justinian îl caracteriza aşa în faţa Colegiului electoral pe cel ce trebuia ales: „Va trebui să trimitem acolo pe cel mai bun dintre clericii de astăzi ai Bisericii noastre, o personalitate viguros conturată, cu aleasiă pregătire teologică, temeinic orientată în toate problemele pe care le ridică lumea noastră contemporană., căci „la vremuri noi, ne trebuie oameni noi".

S-a dovedit de îndată, şi după aceea, că acea „personalitate viguros conturată" n-a putut fi altul decât preotul Iustin Moisescu. În scurta trecere prin Sibiu, printre altele, a avut totuşi timpul de a înfiinţa în locul decedatei Reviste teologice (1947), revista, tot teologică, Mitropolia Ardealului (nr. 1-2, în septembrie-octombrie 1956).

Când a fost ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei, şi-a conturat programul prin cuvintele: „Cu toată silinţa voi desfăşura o lucrare statornică de ocrotire şi păstrare a Sfintelor locaşuri: biserici, mânăstiri şi schituri - minunate opere de artă - care alcătuiesc diadema MitropoIiei Moldovei; iar din cei ce se nevoiesc în aceste comori ale evlaviei străbune, mă voi strădui să fac slujitori harnici şi devotaţi Bisericii, Patriei şi binelui obştesc. Neîncetat voi priveghea Ia buna îndrumare a preoţimii Eparhiei mele, întru îndeplinirea cu prisosinţă a îndatoririlor ei către Biserică şi Patrie. Voi urmări cu toată luarea minte ca roadele lucrării preoteşti să se vadă din buna chivernisire a locaşilor dumnezeieşti, din propovăduirea dragostei între toţi fiii Patriei şi din jertfelnica dăruire pentru binele obştesc".

Tot la Iaşi şi-a definit modul cum înţelege să rezolve eterna antiteză dintre cele cereşti şi cele pământeşti, care încurcă adesea opţiunile multora, mutilându-Ie viaţa. Programându-şi un echilibru pe care şi-l va menţine de-a lungul întregii vieţi, până astăzi, nedezminţându-şi cultura elenă, a amintit la încheierea festivităţilor - pe atunci ieromonah, ram şi eu Ia un colţ de masă - s-a comparat cu Anteu, cel care în lupta cu Hercule, capătă puteri noi ori de câte ori atingea pământul. Tot aşa promiteatea atunci: „Voi ţine legătura cu poporul". Poporul e pământul dătătort de putere. Şi apoi, spre a risipi orice neînţelegere sau răstălmăcire, că ar fi sacrificat verticalul pentru orizontal, ca un nou Augustin, declara: „Noi, credincioşii ortodocşi, dorim să urmărim să fim cetăţeni ai cerului, ne împăcăm cu Dumnezeu, dar trăim şi ne mişcăm în lumea aceasta, pe pământ. Gândirea şi activitatea mea viitoare de arhipăstor se va desfăşura între aceşti doi poli: cerul, Dumnezeu, spre care voi îndruma şi conduce credincioşii, şi pământul, în care viaţa lor trebuie să fie mulţumită". Cuvinte Iimpezi, convingeri ferme, orientare programatică, paradigmă a dublei alcătuiri şi a dublei tinderi a omului. Aşa, credinciosuI, arhiereuI, a definit relaţia în care va pune în viata sa şi a păstoriţilor pe creştin, cu cetăţeanul din fiinţa uneia şi aceIeiaşi persoane, realizând convieţuirea în echilibru şi armonie.

Nu e de mirare astfel că încă din acea vreme datează şi prima alegere, repetată până azi din patru în patru ani ca deputat în Marea Adunare Naţională (3 II 1957, în circumscripţia Hârlău).

Teoretician al acestei orientări spre aici, şi spre dincolo în acelaşi timp, teoretician al iubirii de patrie şi de pace, timp de 20 de ani s-a supus la Iaşi cu rigurozitate spartană propriiIor convingeri, şi s-a aflat într-o cursă contra cronometru pe cel puţin cinci piste principale de alergare, deodată: pe cea pastoraIă, pe cea interortodoxă, în cadrul Conferinţelor pan-ortodoxe şi a pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod, pe cea de restaurator al mânăstirilor şi al bisericilor monumente istorice, pe cea a Iuptei pentru pace în cadrul Conferinţei Creştine pentru Pace şi pe cea Ecumenistă, interconfesională şi interreIigioasă, în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi al Conferinţei Bisericilor Europene. Face parte dintre arhitecţii Conferinţei Creştine pentru Pace şi ai Conferinţei Bisericilor Europene; este de asemenea arhitectul intrării Bisericii noastre, contribuind şi Ia intrarea tuturor Bisericilor Ortodoxe, în Consiliul Mondial al Bisericilor, în 1961.

În timpul patriarhatului său s-au iniţiat şi mariIe dialoguri cu luteranii şi cu romano-catolicii şi au continuat cele deja începute. Nu ştiu dacă dintre conducătorii reIigioşi ai Iumii de azi este vreunul care să ,se poată compara în numărul şi importanţa călătoriilor peste mări şi ţări. Ca român, .a dus peste tot cu neodihnă, mereu treaz şi însufleţit, faima Bisericii şi a ţării noastre. Implicarea noastră, în premieră, în activităţi internaţionale şi intercreştine a fost cu grijă şi izbutit elaborată şi pusă în practică de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu. Acasă, în Moldova, concomitent cu numeroasele călătorii şi griji externe a iniţiat cu haruri de arhitect înnăscut, transformarea radicală a centrului mitropolitan dintr-o suită de magherniţe, arătând de pe când Ie-am apucat şi eu - pe atunci călugăr la Slatina moldoveană - ca nişte jerbe mortuare ofilite şi veştejite, într-un centru modern, pe măsura epocii noastre. Concomitent, ca un lucrător la mai multe maşini, a început şi a terminat restaurarea acelor case ale îngerilor, mânăstirile: Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voronet, Arbore, Humor, Slatina, Dobrovăţ, Cetăţuia, Râşca, Neamţu, Sihăstria, Secu, Bistriţa, Văratec. Erau ca nişte clopote dogite şi s-au trezit returnate prin grija Mitropolitului Iustin Moisescu, astăzi cântând vesele la vremea Vecerniei şi a intrării în Liturghie, şi rostind numele celui ce le-a dat a doua viaţă.

Timpul nu ne îngăduie să intrăm în muIte aIte dimensiuni şi trăsături ale personalităţii şi activităţii celui de al patrulea patriarh, aflat astăzi în fruntea Bisericii şi a noastră.

Cele arătate mai sus, au avut menirea să arate de ce tocmai Prea Fericirea Sa a fost ales să fie cel de al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Era pe drumul acesta încă de la primul arista, şi de la prima privire pe care i-a aruncat-o patriarhul Miron, atunci când I-a preferat dintre multi alţii, ca şi cum, profetic, l-ar fi desemnat de pe atunci şi l-ar fi situat pe traiectoria care, arcuindu-se peste al doilea şi al treilea patriarh, trebuia să-l aducă, la timpul potrivit, exact pe dealul Patriarhiei ca al patrulea; ca să asigure în continuare strălucirea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, şi să i se înscrie în dreptul numelui, încă de pe acum, caracterizarea de Patriarh al saltului în calitate, Patriarh al relaţiilor muItilaterale cu lumea creştină şi al deschiderii noastre către lume, Patriarh al restaurării marilor noastre monumente bisericeşti, reluându-şi la Bucureşti vechea osteneală de la Iaşi, din Moldova şi Bucovina. Stau mărturie: Curtea de Argeş, Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica, Pasărea, Tigăneşti, Caldăruşani, Sfântul Spiridon Nou, Sfântul Gheorghe şi însăşi Catedrala patriarhală, şi aItele şi aItele.

Rămas credincios primei iubiri, profesoratului şi studiului, a iniţiat, ca Patriarh, colecţia de traduceri din Sfinţii Părinţi şi colecţia de volume de Artă creştină românească veche, cu intenţia vădită de a scoate la iveală noi şi puternice mărturii ale continuităţii noastre pe vatra românească, din cele mai vechi timpuri până azi. Patronează studii, cărţi şi manuale de teologie, şi un nou Regulament al învăţământului teologic, făcând dreptate prin aceasta şi îndelung nedreptăţitului Institut Teologic Universitar din Sibiu, care era privat de dreptul de a oferi titlul universitar de doctor în Teologie. Modernizează tipografia cărţilor bisericeşti şi reorganizează atelierele Patriarhiei, iar acum, în urma, redeşteptâdu-şi pasiuni din prima tinereţe, a reuşit printr-o perseverenţă în care nu seamănă cu nimeni, să înceapă zidirea unui aproape nou Institut Teologic şi a unui Centru Ecumenic în Bucureşti. Două centre bisericeşti dintre cele mai vechi pe pământul românesc, Tomisul Iui Teotim şi Evanghelicus, şi Argeşul lui Iacint de Vicina, vor avea peste câteva zile, din nou, episcopi rezidenţi.

Portretul celui de al patrulea patriarh, cu conţinutul mereu tot mai substanţial al biografiei sale, deşi ne-am imaginat de la început că I-am putea fixa de pe acum în toate amănuntele lui, trebuie totuşi să-l lăsăm, la acest ceas al unui bilanţ provizoriu şi parţial, deschis. Trebuie să mai lăsăm încă foarte muIte pagini albe, pe care cronicarul să aibă suficient spaţiu pe care să însemneze, şi în care să încapă roadele, mereu tot mai bogate, ale acestui pom uriaş şi frumos care a descoperit secretul tinereţii perpetue şi izvorul apei vii, care îi reînnoieşte iară şi iară forţa de creaţie şi de muncă, şi care se numeşte Iustin Moisescu.

Aniversând astăzi 60 de ani de la acel eveniment memorabil, din anul 1925, când Biserica noastră s-a ridicat la rangul de Patriarhie propunere venită mai întâi din partea unui ardelean, preotul arădean Gh. Ciuhandu, preşedintele Asociaţiei Clerului Andrei Şaguna din Transilvania, membru al Academiei Române, propunere făcută în 1919 şi reluată apoi de episcopii părţilor răsăritene ale României, la 26 mai 1921, după cum arată prof. loan Lupaş (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia românească, Bucureşti, 1926, p. 17), am socotit că este o datorie de conştiinţă şi de onoare a noastră a tuturor, să omagiem, cu acest prilej, pe cei patru mari stâlpi ai înţelepciunii, Miron, Nicodim şi Justinian , trecuţi în lumea drepţilor, şi pe iubitul nostru Patriarh Iustin. Fără înodială, ei vor fi priviţi de viitorime cu recunoştinţă, pentru felul cum au ctitorit Ortodoxia românească modernă, cum au păstorit-o în vremuri tulburi, în timpul celui de-al doilea război mondial, cum au orientat-o în timpul revoluţiei sociale şi politice din ţara noastră, după război, şi cum au integrat-o, în acelaşi timp, în marea familie creştină de pretutindeni, revelându-i vocaţia către universalitate, făcând din ea un factor de mare calitate şi prestigiu în dialogurile pentru unitate, în organizaţiile creştine internaţionale, în deschiderea faţă de lume prin reorientarea dintre slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi în lupta pentru pace şi înţelegere între oameni şi popoare.

Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ,

Mitropolitul Ardealului