PATRIARHUL MIRON CRISTEA - UN LUPTĂTOR PENTRU UNITATEA NEAMULUI

Gheorghe Vasilescu, Glasul Bisericii, Revistă oficială a Sfintei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, anul LIV, nr. 5-8, mai-august 1998, p. 127-130

S-a născut acum 130 de ani, la 18 iulie 1868, într-o familie de ţărani români, din Topliţa, de pe cursul superior al Mureşului, şi a primit la botez numele Ilie, după dorinţa naşului său, ciobanul mărginean Ion Herţa, din SiIiştea Sibiului, care I-a închinat de la început preoţiei. Strămoşii săi erau originari din satul Deleni (numit mai înainte Potoc), de unde birăul Vasile Cristea, plugar vrednic şi dârz, urmărit de persecuţiile baronului Kemeney, căruia n-a vrut să i se supună, a fost silit să pribegească în părţile de sus ale Mureşului.

Cu aceste virtuţi ale obârşiei sale, pe care le-a purtat eu strălucire toată viaţa harnicul fiu de ţărani români a străbătut şcolile şi şi-a îmbogăţit mintea cu cunoştinţele trebuitoare ca să-şi slujească neamul şi ţara. Astfel, în anul şcolar 1886-1887, elevul Ilie Cristea, din clasa a VIII-a a liceului din Năsăud, dovedind sete de cultură şi putere de adaptare la secretele cărţii, a fost ales preşedinte al societăţii culturale "Virtus Romana Rediviva", pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coşbuc.

După luarea bacalaureatului şi absolvirea Academiei Teologice din Sibiu, a fost numit în 1890, învăţător la Orăştie şi a început să colaboreze la Telegraful Român. În anul următor este trimis cu o bursă de Mitropolia din Sibiu să studieze literele şi filosofia la Universitatea din Budapesta, unde obţine titlul de doctor în filologie la 15 mai 1895, cu o teză despre Mihai Eminescu.

Ca student, colaborează la ziarele Tribuna, Dreptatea şi Gazeta Transilvaniei şi este ales secretar al Societăţii studenţeşti "Petru Maior". În timpul procesului Memorandului (1894), împreună cu alţi 12 colegi, redactează un manifest, îndemnând ţăranii din Ardeal să ia parte în număr cât mai mare la proces. În acelaşi an, în septembrie, participă cu o delegaţie numeroasă de studenţi ardeleni la Congresul studenţesc de la Constanţa.

Întorcându-se la Sibiu, cu faimă de cărturar şi gazetar, a intrat în slujba Bisericii, la Centrul mitropolitan, mai întâi ca secretar eparhial (1898-1900), unde a desfăşurat o asiduă şi meritorie activitate publicistică, dovedindu-se un priceput mânuitor de condei. Mai târziu, în 1902, a fost ales consilier mitropolitan, slujire în care s-a distins şi ca un bun chivernisitor şi organizator, dedicându-se mai cu seamă treburilor gospodăreşti, între care ridicarea frumoasei catedrale din Sibiu.

În acest timp, a urcat şi primele trepte ale Slujirii Altarului, fiind hirotonit diacon, la 30 ianuarie 1900, tuns în monahism, la 23 iunie 1902, la mănăstirea Hodoş - Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele monahului Miron, iar în vara anului 1903 a fost hirotonit ieromonah.       

Desfăşoară acum o luptă susţinută pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania, prin înfiinţarea Băncii Culturale Lumina, care-şi propunea să acorde din dobânzi burse de studii tinerilor români şi să contribuie la susţinerea familiilor care doreau să înveţe meserii, pentru ca cei din neamul lui să nu mai fie dependenţi de alţii sub raportul serviciilor şi industriei, făcându-i apţi pentru tehnică şi comerţ. A fost unul din animatorii cei mai entuziaşti ai "Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania" (ASTRA), fiind, din 1905, preşedintele Despărţământului Sibiu. A militat pentru înfiinţarea "Muzeului etnografic şi de artă" din Sibiu, căruia i-a scris Statutele. Acelaşi lucru I-a făcut şi în legătură cu înfiinţarea "Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român". A înfiinţat şi o „Reuniune română de muzică", tot la Sibiu, căruia i-a fost preşedinte.

Angajat în astfel de acţiuni de trezire a conştiinţei naţionale prin cultură, fără de care nu se putea duce lupta pentru dobândirea de drepturi şi libertăţi, a adunat şi publicat proverbe, strigături şi zicale româneşti, s-a ocupat intens de şcolile confesionale, aflate sub îndrumarea Bisericii, iniţiind şi prezidând conferinţele învăţătoreşti şi a purtat o intensă corespondenţă cu oameni de cultură ai vremii din toate părţile pământului românesc împreună cu marele filantrop basarabean Vasile Stroescu, de pildă, cu care era prieten apropiat, a ctitorit şi a salvat numeroase biserici şi şcoli romaneşti din Transilvania.

Râvna, priceperea şi devotamentul cu care a slujit Biserica şi neamul, încă din tinereţe, I-au impus atenţiei generale şi aprecierilor unanime, determinând alegerea sa, în decembrie, 1902, ca episcop al Caransebeşului. Hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, a fost instalat în scaun la 8 mai, acelaşi an. 

A fost unul dintre cei mai importanţi luptători pentru drepturile naţionale ale românilor din Ardeal şi pentru apărarea legii strămoşeşti, înainte de primul război mondial. În această postură, în vremurile grele de rezistenţă naţională, a îndemnat şi încurajat, din toată căldura sufletului său, cu vorba şi cu scrisul, tot ce este românesc, creştinesc, nobil şi curat, pregătind spiritele care au făurit unirea tuturor românilor.

După război, în frământarea unirii Ardealului cu Patria-mama, a luat parte la 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, învrednicindu-l Dumnezeu să dea, în calitate de episcop al Caransebeşului, binecuvântarea Bisericii strămoşeşti pentru Actul Unirii şi să înalţe către cer rugăciunea de laudă şi de recunoştinţă a neamului, care se vedea ajuns la ceasul mult aşteptat al libertăţii.

Când visul milenar al întregirii s-a înfăptuit, episcopul de Caransebeş Miron Cristea a fost primul ei vestitor la Bucureşti, aducând îmbrăţişarea fraţilor şi ofranda lor necondiţionată de a trăi împreună în veşnicie. Iar după întregirea neamului, tot lui i-a revenit rolul să pecetluiască şi să consolideze unificarea naţională, prin alegerea sa, la 31 decembrie 1919, de către Marele Colegiu Electoral, în scaunul vacant de mitropolit primat al Bisericii din România întregită, ca un părinte al tuturor fraţilor regăsiţi.

           În 1919 a fost ales membru onorific al Academiei. Publicase o serie de lucruri, între care o monografie despre Alexandru Roman, 1897, şi alta dedicată mitropolitului Miron Românul, în 1898, apoi un număr de broşuri, conţinând cuvântări pe teme morale şi mai ales patriotice, iar în 1903 scosese de sub tipar Iconografia, un valoros tratat de artă creştină, publicat mai târziu, pe capitole, în Telegraful Român.

Înţelegându-şi misiunea, mitropolitul primat Miron Cristea nu s-a mulţumit numai să simbolizeze unitatea naţională, dobândită cu atâtea jertfe, ci a purces la adâncirea şi definitivarea ei prin întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fundamentale ale Bisericii romaneşti unificate.

           Două iniţiative merită să fie menţionate în mod deosebit: unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocşi, pe baza principiilor Statutului şagunian, care a dat laicilor un rol sporit în administraţia treburilor bisericeşti şi înfiinţarea Institutului Biblic, existent până azi, cu editură şi tipografie, dovedindu-şi utilitatea şi rosturile misionare. EI a înfiinţat şi eparhii noi, la Bălţi şi Isamil, în Basarabia, şi Episcopia Armatei, şi a reînfiinţat vechile centre episcopale de la Tomis (Constanţa), Oradea Mare şi Cluj, alegând pentru ele episcopi.

Dar misiunea acestui mare fiu al neamului nu avea să se încheie aici. Mitropolitul primat Miron Cristea trebuia să se dedice la demnitatea cea mai bisericească, la aceea de patriarh, împlinind năzuinţele întregii obşte ortodoxe române, pentru a da neamului şi ţării prestigiul pe care-l meritau. Ridicat la această înaltă slujire la 4 februarie 1925, investit şi înscăunat la 1 noiembrie, acelaşi an, Întâistătătorul nou-înfiinţatei Patriarhii avea de rezolvat probleme noi, de mare răspundere, care cereau, pricepere şi mai ales adaptabilitate la noile împrejurări.

Cunoscând valoarea culturii, a fost un convins răspânditor al ei, iniţiind un întreg program în acest domeniu. A revigorat revista Biserica Ortodoxă Română şi a înfiinţat la Bucureşti publicaţia eparhială Apostolul, exemplul generalizându-se şi la alte eparhii şi chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale, destul de bine scrise. A stăruit asupra importanţei predicii şi a determinat publicarea unor parţi din Sfânta Scriptură cu explicaţii pentru credincioşi, precum şi tipărirea şi răspândirea unor broşuri cu cuprins religios şi moral. A insistat pentru intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, iar în privinţa pregătirii clerului, încă puţin numeros în raport cu cerinţele de atunci, a reînfiinţat vechile seminarii şi a pus bazele altora noi. La toate acestea se mai adaugă: grija pentru chivernisirea averilor mănăstireşti, crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate şi încă multe altele.

Dar înaltul ierarh a ştiut să valorifice ridicarea sa la rangul de patriarh şi în afară, intrând în legături mai strânse cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, creându-şi prieteni şi asigurând Bisericii noastre o mare vază, prin delegaţiile trimise la conferinţele interortodoxe de la Constantinopol (1923) şi de la Muntele Athos (1930), ca şi la întrunirile Mişcării Ecumenice; prin călătoriile sale în Orient, până Ia Locurile Sfinte (1927); prin intervenţia sa la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea aşa-numitei "Schismele bulgare" şi pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze; prin edificarea a două biserici româneşti la lerusalim şi la lordan şi înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române în America şi Canada (1934); prin vizitele ce i Ie-au făcut la Bucureşti ierarhi şi reprezentanţi ortodocşi şi neortodocşi; prin legăturile şi corespondenţa sa cu străinii, patriarhul Miron a extins fără îndoială influenţa şi prestigiul Bisericii noastre peste hotare. Biserica Ortodoxă Bulgară, de pilda, şi-a luat o vreme chiar Sfântul şi Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar patriarhul lerusalimului a ţinut să vină, în persoană, în ţara noastră, pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.

Luptător neînfricat pentru unitatea naţională înainte de 1918, el a răspuns cu abnegaţie şi entuziasm la chemarea ţării, ca senator, regent şi, în cei din urmă ani ai vieţii, în împrejurimi deosebit de grele, ca prim-ministru al Guvernului, depunând multă osteneală pentru depăşirea unor momente primejdioase, fără a mai pomeni de alte fapte mari pe care le-a săvârşit. Având simţul realităţilor, uşurinţa în cunoaşterea oamenilor şi a lucrurilor, energic şi echilibrat, cult şi iscusit mânuitor al cuvântului, calm şi sigur de sine, distins în ţinută, ajutat şi de un fizic armonios care-l făcea plăcut, demn şi solemn la înfăţişare, patriarhul Miron impunea tuturor admiraţie şi respect.

A fost credincios neamului şi ţării până la ultima clipă a vieţii, murind la datorie ca un ostaş, la 6 martie 1939, la Cannes, în Franţa, unde plecase pentru căutarea sănătăţii.

Patriarhul Miron a fost omul care a corespuns întru totul, prin însuşirile sale, înaltelor trepte la care s-a ridicat, înscriindu-şi pentru totdeauna numele în istoria Bisericii şi a neamului românesc.