NICODIM, AL DOILEA  PATRIARH AL ROMÂNIEI

Gheorghe VASILESCU

Articol publicat în Magazin istoric, numărul 5/1998, pag. 42 - 45

La 27 februarie anul acesta, s-au împlinit cinci decenii de la trecerea la cele veşnice ale celui ce a fost al doilea patriarh al României, Nicodim Munteanu. I-a succedat patriarhului Miron Cristea, în vremea păstoririi căruia Biserica Ortodoxă Română a primit statutul de Patriarhie. Nicodim a continuat opera predecesorului său, desăvârşind cele începute şi lăsând urmaşilor noi temeiuri pentru ca Biserica străbună să-şi împlineacă rosturile sale de apărătoare a credinţei şi a neamului.

Din dragoste de carte

Viitorul patriarh Nicodim s-a născut în satul Pipirig, de pe Valea Ozanei, în jud. Neamţ, la 6 decembrie 1864. La botez a primit numele de Nicolae. Părinţii săi au fost ţărani cu stare, care care aveau în proprietate un munte întreg în poalele Ceahlăului, unde îşi păstrau turmele de oi şi îşi aveau stânele. Spre bătrâneţe s-au călugărit, tatăl la mânăstirea Neamţ, iar mama la mânăstirea Agapia, dându-li-se numele Varnava şi, respectiv, Mitrofana.

Crescut într-o atmosferă de puritate sufletească, în preajma mânăstirii Neamţ, tânărul Nicolae Munteanu a păşit pe drumul cărţii, intrând în anul 1882, după absolvirea claselor primare, la Seminarul de la Socola, de lângă Iaşi, întemeiat de marele mitropolit Veniamin Costache.

Drumurile parcurse pe jos, din ţinutul Neamţului până la Socola, i-au amintit, ca şi lui Ion Creangă,că învăţătura cere multă osteneală şi l-au întărit în credinţa că oricâte greutăţi s-ar ivi în cale, ele se cuvin învinse, pentru a putea dobândi lumina cărţii. Şi el a biruit aceste greutăţi, reuşind să câstige preţuirea profesorilor, prin destoinicirea lui la învăţătură, ca şef de promoţie, dar mai ales să cucerească inima mitropolitului Iosif Naniescu ca luat ucenic, trimiţându-l, în 1890, la Kiev, să urmeze cursurile Academiei teologice de aici.

La această vatră a tradiţiei bisericeşti, ctitorită de vestitul mitropolit Petru Movilă (Magazin istoric nr. 12/1996), şi-a desăvârşit învăţătura timp de aproape cinci ani. În vacanţa anului 1894, petrecută în Moldova, a intrat în monahism, la mânăstirea Neamţ, primind numele Nicodim, şi a fost hirotonisit ierodiacon. În 1895, când a obţinut licenţa în teologie, a fost invitat să rămână în Rusia, pentru a fi pregătit să ocupe o catedră universitară. Dragostea lui pentru neamul din care se ridicase şi veneraţia faţă de mitropolitul Iosif Naniescu, binefăcătorul său, l-au îndemnat să nu primească invitaţia atăt de măgulitoare şi a părăsit Kievul, pentru a reveni la Iaşi.

Întorcându-se între ai săi, cu o temeinică pregătire teologică şi aleasă cultură bisericească, în 1896 a fost hirotonisit ieromanah (preot călugăr) şi numit mare ecleziarh şi predicator al catedralei mitropolitane din Iaşi. Peste doi ani, în 1898, a fost ridicat în rangul de arhimandrit şi încadrat vicar administrativ, vădind şi însuşiri de bun gospodar.

O asemenea accensiune pentru un călugăr de numai 35 de ani şi doar cu şase ani vechime în monahism nu era însă de natură să bucure pe cei care vieţuiau împreună cu el în obştea Mitropoliei din Iaşi. Ridicat dintre ţărani printre intelectuali şi din rândul acestora deasupra lor, într-o obşte dominată de ambiţii şi rivalităţi, s-a trezit în 1902, la moartea lui Iosif Naniescu, sub ameninţarea indiviziei pizmuitorilor săi, care puteau acum  să-l persecute în voie.

Învăţături ziditoare de suflet

Îşi găsesc, însă alt binefăcător, în tânărul episcop Pimen Georgescu al Dunării de Jos, aflat în căutare de colaboratori pentru ceea ce dorea să reformeze şi să îndrepte în eparhia sa. L-a chemat la Galaţi şi l-a numit „arhimandrit de scaun”, un fel de vicar administrativ pe vremea aceea. Acolo, între anii 1903-1909, a îndeplinit şi funcţia de director al Seminarului „Sf. Andrei”, pe care l-a reorganizat, reuşind să scoată elemente de valoare, care au ilustrat, prin pregătirea lor, amvonul bisericilor şi chiar unele catedre universitare. Acum şi-a publicat primele predici, sub titlul Cuvântări liturgice, apoi Călăuza creştinului în Biserică, volum de îndemnuri  pentru credincioşi, precum şi cele dintâi traduceri şi prelucrări după teologi ruşi şi străini.

În 1909, când episcopul Pimen a urcat în scaunul mitropolitan al Moldovei, a revenit la Iaşi, cu protectorul său, care l-a hirotonisit arhiereu, cu titlul „Băcăuanul”, şi l-a numit vicar al Mitropoliei.

Peste câţiva ani, în 1912, după retragerea din scaun al mitropolitului primat Atanasie Mironescu, arhiereul Nicodim Băcăuanul, muncitor, capabil, blând şi fără prihană, a fost cerut mitropolit primat la Bucureşti. A refuzat însă această înaltă slujire, dar a acceptat scaunul eparhiei Huşilor, socotindu-l mai potrivit pentru el şi care rămase vacant prin trecerea episcopului Conon Arămescu Donici ca mitropolit primat (ales la 12 februarie 1912).

Ca episcop de Huşi, a restaurat palatul episcopal, a renovat catedrala, a înfrumuseţat parcul şi grădina reşedinţei şi a introdus ordinea şi disciplina în cler, instituind conferinţe culturale în toate protoieriile, lucru neobişnuit în vremea aceea. Alături de această operă de administraţie, a alcătuit, în 1913, în colaborare cu alţi autori, Mica Biblie, dând la îndemâna credincioşilor cuvântul Evangheliei în veşmântul curat al limbii româneşti.

În timpul războiul, ca episcop de Huşi, a reprezentat Biserica noastră la Marele Sobor  al Bisericii ruseşti, întrunit la Moscova, în 1917, care a hotărât reînfiinţarea Patriarhatului rusesc. Revoluţia l-a surprins în Rusia. S-a  întors  cu o experienţă care-i va prinde bine mai târziu.

După revenirea Basarabiei la patria-mamă, i s-a încredinţat, în iunie 1918, ca locţiitor de arhiescop al Chişinăului şi Hotinului, conducerea şi reogarnizarea Bisericii din această provincie. După alegerea arhimandritului Gurie Grosu în scaunul acestei eparhii, în decembrie 1919 Nicodim a revenit la Huşi, unde a păstorit până la 31 decembrie 1923, când s-a retras la metania sa de la Neamţ.

Pe temeiul operei sale cărturăreşti, recunoscându-i-se contribuţia pe tărâmul literaturii  bisericeşti, la 15 octombrie 1918 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A fost, de asemenea, proclamat „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Cernăuţi.

Ca stareţ la Neamţ, timp de 11 ani, s-a dăruit cu totul slujirii altarului, trudei cărturăreşti şi chivernisirii mânăstirii. Căutând să trezească între monahi osârdia bătrânilor cărturari de altădată, a înfiinţat în 1925 un seminar monahal, mutat în 1928 la Cernica, şi o şcoală pentru fraţii din mânăstire. Nu şi-a aflat liniştea  până n-a izbutit să redobăndească vatra mânăstirii, răşluită la expropierea din 1864, dar mai ales a chemat la vechile sale rosturi tiparniţa Neamţului. Aşa a răspândit învăţăturile ziditoare de suflet prin mii de pagini scrise sau tălmăcite de el în grai curat românesc, cele mai multe publicate în colecţia Ogorul Domnului (35 volume), pe care a iniţiat-o în 1932 şi care a apărut până în 1947. A publicat; de asemenea, predici apologetice, care au îmbogăţit bibliotecile parohiale cu material omiletic. A dat o nouă traducere a Psaltirii (în trei ediţii: Chişinău, 1927, Bucureşti, 1931 şi 1943) şi a Noului Testament (în cinci ediţii: Neamţ, 1924, 1926, 1931, 1937 şi Bucureşti, 1941).

În ianuarie 1935, după decesul mitropolitului Pimen, vrednicul stareţ de la Neamţ, acum în vârstă de 70 de ani, a fost chemat să păstorească în scaunul Mitropoliei Moldovei. La Iaşi, ca mitropolit, a strâns fonduri pentru repararea catedralei şi pentru construirea unui edificiu destinat cancelariei eparhiale. La Neamţ a ridicat casa arhierească şi actuala clădire a Seminarului teologic şi a reutilat tipografia. Aici a imprimat, în 1936, în colaborare cu profesorul I.D. Ştefănescu, Biblia ilustrată. Totodată, a tălmăcit 24 de cărţi din Vechiul Testament, pentru ediţia sinodală a Bibliei din 1936, restul fiind traduse de Gala Galaction şi de profesorul Vasile Radu. Textul Bibliei sinodale din 1936 a stat la baza ediţiilor Bibliei din 1968, 1975 şi 1982.

Nădăjduia ca la sfârşitul vieţii mormântul să-i fie alături de cel al mitropolitului  Iosif Naniescu, părintele său sufletesc, dar, la 5 martie 1939, în urma morţii patriarhului Miron Cristea, a fost chemat să ia în primire, potrivit statutului şi regulamentelor bisericeşti, locotenenţa de patriarh. A refuzat însă să candideze la patriarhat şi a stăruit pe lângă mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului să accepte el succesiunea. Acesta nu a primit şi la 30 iunie1939, cu două luni înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, care avea să aducă lumii şi ţării noastre zbucium cumplit şi schimbări adânci, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales patriarh, după ce, mai mult de nevoie, consimţise să-şi pună candidatura. Presimţea parcă vremurile tulbure ce urmau să vină, de aceea ezitase. 

Primind cârja de patriarh, când ţara şi neamul nostru treceau prin cumplite vifore, vlădica Nicodim lua asupra sa o răspundere grea ce nu putea fi încredinţată decât unui om încercat, aducând astfel o uşurare în grija cu care era aşteptată ocuparea scaunului patriarhal după moartea primului său titular.

El n-a avut odihnă şi răgaz în această înaltă slujire, în fiecare zi ivindu-se un nou temei de îngrijorare, un alt ceas de cumpănă. Anii păstoririi sale ca patriarh au fost ani de zbucium, de muncă şi de răsputere.

În vremuri de tristeţe

La un an de la alegerea sa, de pildă, când regele Carol II a abdicat, trecând prerogativele regale fiului său Mihai şi la cârma ţării a venit un guvern prezidat de generalul Ion Antonescu, păstorirea i-a fost pusă la grea încercare de noua conducere a Ministerului cultelor, care, găsind susţinători în rândul unor preoţi, a adoptat o poziţie de intervenţie directă în treburile Bisericii, încălcând atribuţiile patriarhului şi dându-i să înţeleagă că, în noile împrejurări, ar fi mai potrivit să se retragă din scaun. Îndurerat de cele întâmplate şi cu grija ca nu cumva Biserica să sufere ceva, la 30 septembrie 1940, prin două scrisori adresate regelui Mihai şi generalului Ion Antonescu, vlădica Nicodim, judecându-se aspru, şi-a anunţat hotărârea de a se retrage din scaunul patriarhal la metania sa de la mânăstirea Neamţ. Îşi motiva hotărârea cu vârsta înaintată şi cu starea şubredă a sănătăţii, în urma unei mai vechi boli de inimă, care recidivase, provocându-i dificultăţi serioase.

Cererea i-a fost însă, resprinsă, trimiţându-i-se scrisorile înapoi, fără nici o rezoluţie. O va repeta de două ori, la 29 şi 30 ianuarie1941, dar cu acelaşi rezultat, încât neavând de ales a rămas la locul său, dăruindu-i-se cu tot devotamentul Bisericii şi neamului, cu atât mai mult cu cât, după rebeliunea legionară din 22-24 ianuarie 1941, raporturile cu autorităţile statului au reintrat pe un făgaş normal de lucru.

A avut aşadar, o bătrâneţe zbuciumată, dar şi o înţepciune deosebită, să conducă Biserica în toiul unor transformări nemaicunoscute până atunci în viaţa României. În zile de cumplită frământare, pricinuite de război şi în vremuri de răsturnări sociale, patriarhul Nicodim, înfruntând ambiţiile şi cârtirile rele şi stând alături de credincioşi, a cumpănit drept şi a găsit calea să asigure Bisericii nu numai supravieţuirea, ci şi o lucrare normală şi un rost în noua ordine care se năştea.

El a căutat să întărească şi Ortodoxia, conducând în toamna anului 1946 o delegaţie sinodală română într-o vizită la Moscova, cu scopul de a înnoda legăturile tradiţionale între cele două biserici, întrerupte într-o vreme.

În vâltoarea vremurilor şi în asprimea zilelor, vlădica Nicodim a aflat şi răgazul de a continua să tălmăcească şi să tipăreacă broşuri religioase, predici, cuvântări, pastorale, îndemnuri către credincioşi, peste care tronează, însă, ediţia sinodală a Bibliei din 1944, pentru  care a tradus 24 de cărţi din Vechiul Testament şi toate ale Noului Testament.

Îi plăcea ceremonialul bisericesc, cum văzuse în Kievul tinereţii sale, unde slujbele se oficiau cu mare pompă. Ca arhiereu, ne spun biografii, se lăsa îmbrăcat în mijlocul bisericii de diaconi care se mişcau în jurul lui într-un ritm dinainte învăţat, în timp ce vladica, într-o imobilitate imperială, ridica doar mâinile, din când în când, la nivele studiate, pentru ca ei să se plece, să îngenucheze sau să se ridice pe vârful picioarelor şi să-i poată lega mânecuţele sau aşeza omoforul cel mare. Îşi confecţionase mantii strălucitoare, mitre cu pietre preţioase, veşminte cu galon de fir aurit. Biserica trebuia să fie imaginea văzută a cerului celui nevăzut.

Era un povestitor încântător şi un vorbitor bisericesc interesant şi plăcut. În predici şi în cuvântări, trata subiectele într-un mod tineresc, proaspăt şi captivant, împodobindu-şi ideile cu mărgăritarele culese din textul Evangheliei şi cu pilde legate de viaţa şi înţelepciunea oamenilor. Stilul era pururea îngrijit şi curgător, iar rostirea curat românească, pe înţelesul tuturor. Nu citea cuvântarea niciodată, vorbea liber, făcând astfel dovada agerimii minţii.

Cunoştinţele şi amintirile sale erau  o comoară. Dacă şi-ar fi scris memoriile, ar fi fost de o nebănuită bogăţie de fapte şi de chipuri şi de un interes istoric deosebit. Din anii copilăriei sale şi până la adânci bătrâneţi, din Pipirigul Neamţului, de la Iaşi, Kiev, Galaţi, Huşi, Chişinău şi Bucureşti, de la Lavra Pecerska şi de la mânăstirile moldovene şi basarabene, din tot locul pe unde a trecut şi a lucrat, vlădica Nicodim a adunat, cu o memorie cuprinzătoare şi fidelă, o mare zestre de amintiri, pe care le depăna cu un farmec ce părea a fi înnăscut colţului de ţară care l-a dat pe Ion Creangă.

Acest dar sporea şi cu bunătatea sa rară. Prestigiul său patriarhal se îmbina cu o binevoinţă prevenitoare, cu o afabilitate îndatoritoare, cu o înţelegere de inimă largă, care căuta dezlegare potrivită tuturor păsurilor şi doleanţelor ce i se mărturiseau. Asculta cu răbdarea unui duhovnic şi răspundea cu înţelepciunea şi bunătatea unui părinte, iar dacă vreodată trebuia să certe, o făcea cu blândeţe  şi cu cuvânt de folos şi de învăţătură.

În ultimii ani ai vieţii, patriarhului Nicodim îi slăbiseră puterile, iar în august 1947, când se afla la mânăstirea Neamţ pentru odihnă, a făcut o congestie pulmonară, care s-a agravat pe fondul bolii mai vechi de inimă, încât, la 28 noiembrie, a fost adus la Bucureşti, cu un tren special. Cu toată îngrijirea atentă a medicilor, starea sănătăţii s-a înrăutăţit şi l-a 27 februarie 1948 a survenit decesul. Trecuse de 83 de ani.

A fost înmormântat cu tot ceremonialul cuvenit în Catedrala patriarhală, în partea dreaptă a pronausului, lângă primul patriarh Miron Cristea.

A plecat din lumea aceasta cu mulţumirea de a-şi fi dăruit Bisericii şi Neamului, până la adânci bătrâneţi şi în cele din urmă clipe ale vieţii, toate puterile de muncă şi de jertfă cu care a fost înzestrat de Dumnezeu.