Cuvântul Preafericitului Daniel la sfinţirea noii biserici româneşti din Viena, Austria - 14 iunie 2009

Duminică, 14 iunie 2009, Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a sfinţit noua biserică ortodoxă românească cu hramul Sfântul Apostol Andrei din Viena, Austria.

La eveniment au participat reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi ai altor Biserici creştine, autorităţi de stat şi locale austriece, delegaţi ai Ambasadei României la Viena, preoţi şi membri ai comunităţilor ortodoxe româneşti din Austria şi din alte state europene.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a adresat următorul cuvânt de învăţătură:

“CASA LUI DUMNEZEU ŞI POARTA CERULUI”
Semnificaţia sfinţirii unei biserici ortodoxe româneşti


Construirea şi sfinţirea unei noi biserici ortodoxe româneşti într-o capitală europeană a culturii creştine - Viena - reprezintă o dovadă a credinţei vii şi jertfelnice a unei comunităţi de migranţi români care au primit însă şi sprijin fratern de la Arhiepiscopia Catolică de Viena.

Această biserică nouă este „căminul duhovnicesc” al celei mai mari comunităţi de români din Austria.

Sfinţirea unei biserici este un eveniment mare, sfânt şi binecuvântat. Zidirea unei biserici şi sfinţirea ei are loc odată la 100-200 de ani şi înseamnă în istoria comunităţii respective un moment deosebit prin care se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat şi în acelaşi timp se cere harul Lui sfinţitor ca această lucrare - ofrandă a credincioşilor - să fie sfinţită aşa cum sfinţim în biserică ofrandele (darurile) pe care le aducem la Sfântul Altar.

Ca spaţiu sacru de rugăciune, biserica nouă devine un simbol al recunoştinţei (euharistiei) aduse lui Dumnezeu şi un simbol al Bisericii în înţelesul ei de adunare a oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi. Prin urmare, o biserică în care se oficiază Sfintele Taine sau Sacramente ale iubirii eterne a lui Dumnezeu pentru oameni este un semn de binecuvântare asupra comunităţii respective şi asupra oraşului în care s-a construit această biserică.

Biserica nouă pe care noi o oferim Mântuitorului Iisus Hristos ca ofrandă (Hingabe) a credinţei, a hărniciei, a înţelepciunii, a priceperii şi a dărniciei noastre devine astăzi o “poartă a cerului” (Facere 28, 17), aşa cum auzim în rugăciunile de sfinţire a noii bisericii.

Pe această “poartă a cerului” intră Hristos-Împăratul Slavei, Care, după Învierea Sa, S-a înălţat cu trupul la cer şi a aşezat umanitatea Sa pe tronul slavei Preasfintei Treimi. El intră în mod tainic în biserica Sa în care este mereu prezent prin Sfintele Taine săvârşite aici şi dăruieşte celor ce se roagă darurile Sale cereşti. Astfel, biserica nou sfinţită devine casa lui Dumnezeu, casa Preasfintei Treimi, şi poarta cerului.

Biserica sfinţită poartă un nume de persoană, numele patronului ei spiritual, de pildă, Sfântul Apostol Andrei, pentru că în ea se adună în rugăciune persoanele umane botezate în numele Persoanelor divine, în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. O biserică nouă se sfinţeşte cu apă sfinţită şi se unge cu Sfântul şi Marele Mir, ca şi persoanele umane botezate în apă sfinţită şi unse cu Sfântul şi Marele Mir, pentru a avea o comuniune spirituală permanentă cu Persoanele Sfintei Treimi, dar şi cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din toate timpurile şi din toate locurile, care au mărturisit credinţa în Sfânta Treime.

Ca locaş sfânt biserica nou sfinţită reprezintă simbolic Biserica rugătoare, adică Trupul tainic al lui Hristos plin de Duhul Sfânt, în care credincioşii sunt membre vii ale acestui Trup mistic (Cf. 1 Corinteni 12, 12-13 şi 27; Efeseni 1, 22-23; 4, 3; Coloseni 1, 18).

Edificiul bisericii noi se sfinţeşte mai întâi în exterior pentru a delimita spaţiul sacru, ca fiind “casa lui Dumnezeu” şi “poarta Cerului” (Facere 28, 17). Mai întâi se citeşte în faţa bisericii noi rugăciunea lui Solomon de la sfinţirea Templului din Ierusalim, (III Regi, 8, 22-31) în care se cere lui Dumnezeu: “să fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea spre casa aceasta, şi oricâte vor cere în locul acesta să asculţi din locul locuinţei Tale celei din cer (…) şi milostiv să le fii lor”.

Dumnezeu este pretutindeni prezent, dar în modul cel mai intens şi El atent ascultă şi vede pe cei ce Îl cheamă în rugăciune.

Urmează apoi trei lecturi din Sfintele Evanghelii: de la Matei (16, 13-19), Luca (10, 38-42 şi 11, 27-28) şi Ioan (10, 22-28). La sfârşitul fiecărei lecturi din aceste Evanghelii se enunţă mesajul principal al Evangheliei citite şi anume:

În timpul lecturii primei Evanghelii se spune: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, (Matei 16, 18) adică pe credinţa mărturisită de Sfântul Apostol Petru că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, iar la sfârşit se spune: „Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19). Astfel se arată că biserica este locul în care se iartă păcatele pe pământ şi ca atare sunt iertate şi în ceruri. Biserica este singura instituţie din lumea aceasta care a primit darul dumnezeiesc de a ierta păcatele oamenilor, pentru ca ei să dobândească mântuirea sau viaţa veşnică.

A doua lectură din Sfânta Evanghelie este luată de la Sfântul Evanghelist Luca (10, 38-42 şi 11, 27-28) şi are loc în dreptul Sfântului Altar, în exteriorul bisericii. La finalul acestei lecturi Mântuitorul Iisus Hristos fericeşte pe cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc, adică îl împlinesc în viaţa lor. Aflăm din lectura acestei Evanghelii că adevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Deci numai când iubim pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în fapte bune atunci suntem cu adevărat fericiţi!

A treia Evanghelie care se citeşte la sfinţirea bisericii (Ioan 10, 22-28) ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos este adevăratul Păstor, Păstorul cel Bun pentru oile Sale, iar celor care Îl urmează pe El, Păstorul cel Bun le dăruieşte viaţă veşnică! Prin aceasta ni se arată care este rostul Bisericii în lume: acela de a ne pregăti pentru a primi viaţa veşnică.

Aşadar, în biserica sfinţită sau consacrată primim iertarea păcatelor, învăţăm că fericirea izvorăşte din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, iar prin rugăciune şi Sfintele Taine primim arvuna sau pregustarea vieţii veşnice. De aceea, când ne împărtăşim din Sfântul Potir în duminici şi sărbători la Sfânta Liturghie Euharistică se cântă cântarea: „Trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul cel fără de moarte gustaţi!”. Iar când preotul ne oferă Sfânta Euharistie zice: “Se împărtăşeşte robul sau roaba lui Dumnezeu (N), spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci!”. Deci, aici, în biserica aceasta, primim iertarea păcatelor şi de aici, din biserică, pregustăm în mod mistic viaţa de veci şi lumina Învierii. De aceea Biserica a fost numită de Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) „Laboratorul Învierii”, iar de Sfântul Nicolae Cabasila († 1391) „Anticamera Împărăţiei Cerurilor”.

Prin Biserică trecem din lumea aceasta pământească la viaţa cerească. Ca spaţiu sacru, biserica este construită în general în formă de corabie pentru că ne trece din lumea valurilor învolburate ale vieţii pământeşti în Împărăţia lui Dumnezeu, care este dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Cf. Romani 14, 17).

Când înconjurăm biserica nouă purtăm în procesiune moaşte ale sfinţilor mucenici sau martiri care apoi se depun în piciorul Sfintei Mese. Aceasta pentru că mucenicii sau martirii au arătat cea mai mare iubire faţă de Hristos, iubire mai tare decât teama de moarte. De aceea primele biserici creştine au fost construite pe mormintele martirilor. Întrucât întreaga slujbă de sfinţire a unei biserici ortodoxe este şi o laudă adusă sfinţilor martiri, veţi auzi cântându-se de mai multe ori cântarea aceasta: „Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat rugaţi-vă lui Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre!”

După sfinţirea exterioară a bisericii, episcopul bate în porţile bisericii noi ca fiind porţi ale cerului. Când se deschid porţile bisericii şi intrăm în interiorul ei, vedem cerul pe pământ, întrucât biserica pictată sau împodobită cu icoane simbolizează cerul care coboară la oamenii de pe pământ, pentru ca ei să se înalţe prin rugăciune la viaţa cerească. Pictura eclesială ortodoxă, ca vedere spirituală a apropierii Împărăţiei cerurilor de oameni, este deodată memorial vizual al istoriei mântuirii şi anticipare profetică a Împărăţiei cerurilor în lumina căreia se află prooroci, apostoli, martiri, monahi, împăraţi, mireni, bărbaţi şi femei, oameni din timpuri şi locuri diferite adunaţi în Duhul Sfânt şi constituind Biserica, 'Popor al lui Dumnezeu', 'Trup al lui Hristos' şi 'Templu al Sfântului Duh'. Liturghia cerească permanentă a îngerilor şi sfinţilor din ceruri se uneşte cu Liturghia Bisericii de pe pământ, într-o eshatologie anticipată celebrată în Sfintele Taine (Sacramente) şi în toate sinaxele liturgice ale rugăciunii eclesiale.

Apoi urmează sfinţirea Altarului bisericii, care Îl reprezintă pe Hristos-Domnul Cel răstignit, mort şi înviat, adică Sfânta Masă simbolizează deodată: masa de la Cina cea de Taină, mormântul lui Hristos şi tronul Său de slavă. După sfinţirea Altarului se sfinţeşte biserica nouă în interior, tot cu apă sfinţită şi cu Sfântul şi Marele Mir, iar apoi se binecuvintează şi se stropesc toţi cei prezenţi cu aceeaşi apă sfinţită, în care s-a turnat parfum ca simbol al bunei miresme a harului Duhului Sfânt, care sfinţeşte deodată biserica, sufletele şi trupurile credincioşilor.

Către sfârşitul slujbei de sfinţire cântăm: „Această casă Tatăl a zidit-o; această casă Fiul a întărit-o; această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Deci, odată cu sfinţirea bisericii are loc şi sfinţirea sufletelor noastre. Se sfinţeşte biserica aceasta din zid, dar se sfinţesc şi persoanele care participă la sfinţirea ei şi la sfintele slujbe care se săvârşesc în această biserică. Biserica din zid este învelişul arhitectonic al Bisericii celei vii, al comunităţii euharistice formată din cler şi credincioşi în stare de rugăciune, de unire cu Persoanele divine ale Preasfintei Treimi.

Această bogăţie de sensuri spirituale a sfinţirii unei biserici ortodoxe ne invită la un pelerinaj în interiorul edificului consacrat, ca o procesiune-înaintare către Împărăţia cerurilor simbolizată de Sfântul Altar cu porţile sale împărăteşti şi cu catapeteasma-ecran liturgic al Parusiei Domnului, al prezenţei Sale tainice sau smerite, dar şi simbol al venirii glorioase a lui Hristos la sfârşitul veacurilor, înconjurat de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Îngeri (Cf. Matei 25, 31). Sfinţirea bisericii ne invită, de asemenea, la un pelerinaj interior intim, la un progres spiritual, ca înnoire a omului după chipul lui Hristos sau ca interiorizare a vieţii lui Hristos în viaţa creştinului (Cf. Galateni, 2, 20). În acest sens, după sfinţirea noii bisericii, toţi credincioşii ortodocşi prezenţi au permisiunea să intre în Sfântul Altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă din Altar.

Într-o lume din ce în ce mai secularizată, semnificaţiile teologice şi duhovniceşti ale sfinţirii bisericii, precum şi întreaga bogăţie a spiritualităţii creştine ne cheamă azi să redescoperim adevărul că omul este chemat la sfinţire în relaţie cu Dumnezeu Cel Sfânt, iar pierderea dimensiunii sacre sau sfinte a vieţii duce la o criză de umanitate. Cu alte cuvinte, secularizarea vieţii umane duce la sărăcirea vieţii umane ca şi comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii.

Multe probleme grave de astăzi precum înstrăinarea, individualismul, lipsa de sens, teama, agresivitatea, dezbinările şi tensiunile, criza economică şi financiară sunt în mare măsură semnele unei crize spirituale, o criză de comuniune în iubire faţă de Dumnezeu-Creatorul, faţă de oammeni şi faţă de creaţie. Când raţiunea umană lucrează împreună cu Raţiunea divină prin harul Duhului Sfânt, toate cele materiale devin mijloc de comuniune; dar când raţiunea este robită de egoismul autosuficienţei şi de lăcomie pentru cele materiale, viaţa umană se desfigurează sau se degradează până la ură şi violenţă. Din acest motiv Sfântul Grigore Sinaitul afirma: “Cu adevărat - dintre oameni - raţionali s-au dovedit a fi numai sfinţii”. De ce? Pentru că ei şi-au cultivat şi sfinţit raţiunea prin iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni. Toţi oamenii sunt chemaţi să devină sfinţi, dar devin sfinţi numai cei care cultivă comuniunea lor de iubire cu Dumnezeu, Cel Unul Sfânt, prin rugăciune iar cu semenii lor prin fapte bune de ajutorare, de solidaritate.

Viaţa spirituală religioasă este mereu actuală. Ea este o necesitate permanentă pentru umanitate. Întrucât omenirea are nevoie mereu de iubire şi comuniune nici ştiinţa şi nici tehnica nu pot să înlocuiască viaţa duhovnicească, ca izvor de iubire sfântă, dezinteresată, ca bunătate arătată către ceilalţi oameni, în familie şi în societate.

Felicităm pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim, al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi de Nord, cu ocazia sfinţirii acestei biserici, pe părintele paroh Nicolae Dură dimpreună cu toată comunitatea ortodoxă românească din Viena, harnică şi misionară, luminată de evlavie creştină şi simţire românească, pe toţi ctitorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate şi demnitate creştină.

Rugăm pe Hristos-Domnul, Cel răstignit şi înviat, să ocrotească această biserică şi pe toţi închinătorii şi binefăcătorii ei, pentru rugăciunile Sfântului Apostol Andrei, patronul sau ocrotitorul spiritual al României, al tuturor românilor şi al acestei biserici din Viena!


† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române