Alocuţiunea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, rostită în cadrul Simpozionului internaţional cu tema Dumnezeu Tatăl şi viaţa Sfintei Treimi, Bucureşti, 15 octombrie 2009

 

SEMNIFICAŢIA TEOLOGIEI TRINITARE PENTRU VIAŢA ŞI MISIUNEA BISERICII

Pentru creştinul ortodox, Preasfânta Treime este punctul de plecare şi destinaţia ultimă a oricărei teologii şi spiritualităţi, a oricărei antropologii şi eclesiologii, a oricărei înţelegeri a lumii şi a existenţei.

Sensibilitatea profundă a Ortodoxiei pentru Taina Preasfintei Treimi este, de fapt, sensibilitate pentru specificul Revelaţiei creştine. Revelaţia Preasfintei Treimi în Întruparea lui Hristos nu Îl arată pe El ca fiind o Persoană singulară, ci ca o Persoană divină în relaţie cu alte două Persoane divine: în relaţie cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Tatăl şi Sfântul Duh nu doar confirmă însăşi identitatea lui Iisus Hristos ca fiind Unul-născut, Fiu veşnic al Tatălui, asupra Căruia se odihneşte Sfântul Duh (Matei 3:16-17, Ioan 1:29-34), ci şi că Ei sunt uniţi cu Fiul, cooperând permanent cu El, fiind prezenţi în El chiar în sau din momentul Întrupării Fiului, deşi doar Fiul singur a devenit om (Luca 1:35).

Această activitate diferenţiată şi totuşi nedespărţită a celor trei Persoane divine distincte şi inseparabile, revelată prin Taina Întrupării lui Hristos, este de fapt prezentă în întreaga iconomie a mântuirii şi, prin urmare, în întreaga viaţă a Bisericii, orientându-o către Împărăţia lui Dumnezeu ca Împărăţie a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Această viaţă şi activitate a Preasfintei Treimi este o comuniune veşnică şi perfectă a iubirii, o permanentă mişcare de autodăruire reciprocă şi complet liberă a fiecărei Persoane către Celelalte şi a Tuturor către de lume (Ioan 10:17-18, 17:4; Filipeni 2:6-11; Evrei 9:14).

Revelaţia trinitară arată că, în mod fundamental, adevărul, viaţa şi unitatea în Dumnezeu sunt identice cu koinonia /comuniunea (Vezi şi articolul nostru “Trinity”, în Dictionary of the Ecumenical Movement, 2nd edition, WCC Publications, Geneva, 2002, p. 1150-1153). Tatăl şi Fiul au trimis pe Duhul în lume (Luca 4:18), pentru ca Fiul să facă cunoscută lumii iubirea Tatălui pentru ea şi activitatea viitoare a Duhului, Care, prin sălăşluirea Sa personală în credincioşi, permite acestora să participe la iubirea şi slava veşnice care unesc pe Tatăl şi pe Fiul (Ioan 14:15-26, 15:26, 16:14-15). Tocmai prin sălăşluirea Sfântului Duh în cei ce cred în Hristos, aceştia pot să-L mărturisească cu adevărat pe Iisus Hristos ca Domn (I Corinteni 12:3) şi să cheme pe Dumnezeu: “Avva, Părinte!” (Romani 8:15-16), pentru că numai Duhul cunoaşte şi vesteşte ceea ce are Tatăl şi a dăruit Fiului (Ioan 16:13-15).

Faptul că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan 15: 26) şi se odihneşte în Fiul sau este primit de Fiul de la Tatăl (Ioan 1:32; Luca 4:18; FA 2:32-33) face ca Acesta să fie numit Duhul lui Dumnezeu Tatăl (I Corinteni 2:12, 3:16) şi Duhul Fiului Său sau Duhul lui Hristos (Galateni 4:6; Romani 8:9). De vreme ce Duhul Sfânt purcede din Tatăl, El este numit Duhul lui Dumnezeu, dar El este numit, de asemenea, şi Duhul Fiului, deoarece este primit de Fiul şi trimis în lume de Fiul de la Tatăl sau de către Tatăl în numele lui Hristos (Fiul) şi la cererea lui Hristos (Fiul) (Ioan 14:26, 15:26). Fiind într-un mod distinct Duhul Tatălui şi Duhul lui Hristos, unul Duhul Sfânt dă mărturie pentru Celelalte două Persoane distincte în specificitatea lor ireductibilă: Tatăl şi Fiul.

Duhul Sfânt confirmă astfel paternitatea Tatălui în raport cu Fiul şi filiaţia Fiului în raport cu Tatăl. De aceea, în Biserică prin botezul în Duhul, primim înfierea ca filiaţie spirituală, iar, prin hirotonie, primim paternitatea spirituală, amândouă reflexe ale prezenţei active a Preasfintei Treimi în viaţa Bisericii.

În acelaşi timp, Sfântul Duh face capabili pe cei ce cred în Hristos să fie botezaţi în comuniunea unicului Trup al lui Hristos, păstrându-le identitatea lor unică (I Corinteni 12:13) şi ajutându-i să aibă acces la Tatăl (Efeseni 2:18) şi să trăiască în lume ca fii şi fiice adoptivi ai Tatălui, primind aceleaşi slăvite daruri pe care Iisus Hristos Cel Înviat le-a primit de la Tatăl (Romani 8:14-18). Aceste daruri ale Tatălui sunt împărtăşite de Duhul celor ce cred în Hristos pentru ca aceştia să devină asemenea Fiului Său, încât Fiul să fie primul născut dintre mulţi fraţi şi surori (Romani 8:29). Aceia care primesc Duhul Sfânt cunosc iubirea Tatălui aşa cum Fiul o cunoaşte (Ioan 17:25). În acest fel Sfântul Duh zideşte viaţa şi comuniunea Bisericii prin participarea oamenilor la viaţa şi comuniunea Preasfintei Treimi.

Faptul că toate Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe încep cu formula “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” arată că întreaga viaţă sacramentală a Bisericii este o introducere şi o afundare în comuniunea trinitară şi, în acelaşi timp, o sălăşluire a vieţii trinitare în noi.

Din acest motiv, Biserica apostolică a identificat de timpuriu botezul cu participare la Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos (Romani 6:3-4), şi la comuniunea veşnică trinitară a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh (Matei 28:19). Această experienţă a prezenţei vii a Preasfintei Treimi în viaţa Bisericii era, pentru primii creştini, atât de profundă şi puternică încât puteau cu uşurinţă să înţeleagă faptul că “Biserica este plină de Treime” (Origen).

Însă, în Biserică, nu putem separa viaţa sacramentală de viaţa de zi cu zi, sau de slujire ori de misiune. De aceea, viaţa spirituală nu trebuie să fie separată de structurile Bisericii. În Biserică, juridicul este creştin numai atunci când face transparentă dimensiunea sacramentală şi spirituală sau dimensiunea teologică şi trinitară a Bisericii.

Pentru a ajunge la aceasta, este nevoie de o credinţă deplină şi dreaptă, precum şi de o aprofundare permanentă a vieţii spirituale (de înduhovnicire). Nu este suficient să avem structuri trinitare (sinodale, colegiale), deci comuniune de persoane disticte, dacă nu avem o viaţă creştină în Duhul Sfânt sau în Duhul Preasfintei Treimi. Lipsa vieţii spirituale împiedică în practică transparenţa trinitară (comunională) a structurilor Bisericii, deoarece în Biserică, trebuie să existe o interdependenţă reciprocă între persoane şi structuri (structuri de acţiuni coordonate), ca icoană a sălăşluirii reciproce a fiecărei Persoane divine în Celelalte (perichoresis), în comuniunea trinitară.

De aceea, când Iisus vorbeşte despre unitatea Bisericii şi se roagă pentru ea, El nu dă ca exemplu pentru această unitate nici Imperiul Roman sau Republica Greacă, nici altă formă de organizare socială sau politică, ci relaţiile inter şi intra-personale din Sfânta Treime.

Cuvintele lui Iisus sunt citate adesea: omnes sint unum (ca toţi să fie una), dar nu se insistă asupra modului cum sau în ce fel trebuie să se realizeze aceasta, care este, de fapt, modelul vieţii trinitare: “după cum Tu, Părinte, [eşti] întru Mine şi Eu întru Tine”. Rugăciunea lui Iisus pentru unitatea Bisericii arată că Treimea nu este doar un model pentru viaţa Bisericii, ci şi izvorul şi ţinta acesteia: “ca să fie una, precum Noi una suntem”.

Astfel, comuniunea veşnică a Persoanelor distincte şi deofiinţă constituie temeiul, izvorul nesecat, puterea şi modelul ultim al Bisericii (Ioan 17:21-23) şi orientează către comuniunea finală întru slava Împărăţiei lui Dumnezeu, când toată creaţia va fi reînnoită şi unită în Dumnezeu (Apocalipsa 21:1-4).

În lumina acestei unităţi revelate de Hristos ucenicilor Săi şi împărtăşită Bisericii prin revărsarea Sfântului Duh, Părinţii Bisericii consideră pluralul tainic din cartea Facerii – “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (1:26) – ca pe un proiect al lui Dumnezeu care anticipează unitatea eshatologică a întregii umanităţi în Dumnezeu. În această privinţă, învăţătura patristică despre Preasfânta Treime, aşa cum este exprimată prin formulele Sinoadelor Ecumenice şi prin viaţa sacramentală a Bisericii patristice, are o semnificaţie ecumenică permanentă tocmai pentru că dă mărturie despre credinţa apostolică vie care continuă de-a lungul veacurilor, fiind în sine o doxologie a comuniunii trinitare prezentă în viaţa Bisericii.

În concluzie, putem să afirmăm că aprofundarea spirituală şi teologică a dogmei Preasfintei Treimi de către teologia contemporană oferă un nou motiv pentru înţelegerea Tainei Preasfintei Treimi ca izvor, model şi scop ultim al vieţii şi misiunii Bisericii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române