Învierea Domnului, înnoirea vieţii noastre
† T E O C T I S T
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI, LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare |
 |
"Cel ce răstignire ai răbdat şi moartea ai stricat şi ai înviat din morţi, împacă viaţa noastră, Doamne, ca un singur Atotputernic".
(Din Stihirile Învierii)
Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti,
„Hristos a înviat!”
Vreme potrivită este astăzi, ne cheamă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca toţi să strigăm cele spuse de fericitul David: „Cine va spune puternicele fapte ale Domnului, cine va face ca toate laudele Lui să fie auzite?” (Ps. 105, 2). Că, iată, ne-a venit sărbătoarea cea dorită şi mântuitoare, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morţii, înfrângerea diavolului”[1]. „Pentru aceste binefaceri veşnice Fiul Celui Preaînalt S-a făcut pentru noi Dumnezeu între oameni – tâlcuieşte Sfântul Vasile cel Mare – , pentru trupul cel stricat Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit între noi; cu noi, cei nerecunoscători, Binefăcătorul; la cei ce locuiesc în întuneric, Soarele dreptăţii; pe Cruce, Cel fără prihană; în moarte, Viaţa; în iad, Lumina; pentru cei căzuţi, Învierea”[2].
Prin lucrarea pizmaşului înger al întunericului – el însuşi „din cer ca un fulger căzând” (Luca 10, 18) din cauza mândriei şi a nerecunoştinţei în faţa bunătăţii Creatorului său – omul, creat spre a moşteni nemurirea prin sporirea sa în comuniunea cu Dumnezeu, fusese atras în păcat şi prin neascultare căzuse sub osânda morţii fără sfârşit.
Din robia morţii, omul nu se poate salva pe sine prin puterile lui, nu se poate elibera de relele şi durerile intrate în lume şi în viaţa de aici prin silnicia tuturor păcatelor care copleşesc omenirea. Acest adevăr îl cunosc nemijlocit numai cei care se întorc cu sinceritate şi curaj la Hristos şi la Biserica Sa. Aici, în sfântul locaş, prin învăţătura lui Hristos, omul descoperă puterea de a învinge răul, acel rău care îi pricinuieşte neîncetat frică şi suferinţă – fie că acel rău se numeşte boală, dezlănţuirea stihiilor, ca inundaţiile, sau, în cele din urmă, moartea. Astfel, înainte de a cerceta dacă nu cumva răul s-a înrădăcinat chiar în adevăratul său chip, păcatul, mai întâi în sufletul său, omul se grăbeşte să-l atribuie celor aflate în afara lui, pe care le crede singure răspunzătoare de toată nefericirea lui.
Această pierzătoare înclinaţie este dobândită de om şi prin lucrarea celui viclean, dar şi prin propria înşelare de sine, ca om înstrăinat de Hristos. De aceea, ne spune Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi” (Efeseni 2, 4), ne-a scos din „genunile pământului” (Ps. 70, 20). De această cale de mântuire pururi se vor minuna şi în faţa ei totdeauna vor amuţi şi cele cereşti, şi cele pământeşti, căci ea a fost calea împăcării, milostivirii şi iertării dumnezeieşti împărtăşite omului prin Crucea răstignirii Fiului lui Dumnezeu. Iar slava acestei Sfinte Cruci s-a arătat în bucuria adusă lumii de Învierea Domnului cu trupul şi de dobândirea răscumpărării noastre prin dumnezeiasca Sa Jertfă de pe Golgota, prin care am fost aduşi la frumuseţea cea dintâi. Tâlcuind cuvintele Domnului, spuse ucenicilor înainte de Sfintele Sale Patimi: „Ştiţi că peste două zile vor fi Paştile, şi Fiul Omului Se va da să fie răstignit” (Matei 26, 2), dumnezeiescul Gură de Aur ne învaţă că astfel grăind, adică alăturând Paştile şi Răstignirea Sa, Domnul a arătat „că ceea ce se face este o taină, o sărbătoare şi o prăznuire, care se săvârşeşte spre mântuirea omenirii… , că înseşi Patimile Lui înseamnă scăpare de mii şi mii de rele”[3].
Dreptmăritori creştini,
Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că, după Înviere, Cel ce a ales să ne mântuiască dinlăuntrul smeritei noastre stări de făpturi muritoare este „încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o” (Evrei 2, 9). Dar, oare, ce a fost unic în Jertfa Sa, cum a putut aceasta să-I aducă Domnului Hristos „slavă şi cinste”, de ce Crucea Sa a devenit lauda Apostolilor (Galateni 6, 14), a tuturor martirilor şi sfinţilor, a tuturor adevăraţilor creştini? Pentru a preface ceea ce în vremea Domnului era cel mai înfricoşător şi umilitor semn şi chip de a pătimi şi sfârşi într-un semn al puterii şi o cale de a ajunge la slavă, la biruinţa Învierii şi la bucuria mântuirii noastre, trebuie să se fi petrecut un fapt unic prin dumnezeiasca Jertfă a lui Hristos. De altfel, ne spune iarăşi Sfântul Ioan Gură de Aur, Însuşi Domnul „pentru a arăta puterea Crucii, a spus: „Când Îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (Ioan 8, 28). Cu alte cuvinte, „când Mă veţi răstigni şi veţi socoti că M-aţi biruit, atunci mai cu seamă veţi cunoaşte puterea Mea”[4].
Iată deci că în pătimirea Crucii de către Domnul nu s-au mai văzut nici slăbiciune, nici înfrângere umilitoare, nici necinste, ci doar slavă şi o putere care l-a surpat definitiv pe vrăjmaşul omului, pe diavol. În acest înţeles scrie şi Apostolul neamurilor despre Mântuitorul Iisus Hristos: că prin Cruce „biruit-a El Începătoriile şi Stăpâniile, dezbrăcându-le şi dându-le-n privelişte” (Coloseni 2, 15). Dar toate acestea au fost posibile din pricina scopului Jertfei Domnului, anume că „prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2, 9); El, Cel fără păcat, asupra Căruia moartea nu avea drept, S-a aşezat în locul nostru, gustând în locul fiecăruia dintre noi amărăciunea de nesuferit a celei mai grele osânde date păcatului – moartea.
Vedem, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, că în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, în Hristos Iisus, firea noastră omenească – răstignită şi apoi înviată şi înălţată la dreapta Părintelui ceresc – a învăţat desăvârşita ascultare de voia lui Dumnezeu, plătind preţul, dar şi primind răsplata veşnică a acestei ascultări. În lumea de astăzi, vedem că devine tot mai greu să vorbeşti despre ascultare, despre nevoia supunerii faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi de sfintele aşezăminte ale Bisericii, deşi se cunoaşte foarte bine că doar respectarea acestora asigură normalitatea vieţii, buna ei rânduială. Iar dovezile afectării bunei întocmiri a vieţii nu lipsesc: fie că ele se manifestă în viaţa personală, în cea familială, în cea socială sau, în ultima vreme, în mersul stihiilor. Pentru creştini, întâmplarea şi soarta sunt cuvinte goale de înţeles, de vreme ce nici măcar o vrabie „nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui” Ceresc (Matei 10, 29), „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Corinteni 14, 33). În Creaţie, ca şi în viaţa noastră, nici o întâmplare nu poate avea loc fără ştirea lui Dumnezeu, iar când se petrec dezordini, alcătuirile lumii văzute devin nestatornice. Se cuvine să mărturisim aceste adevăruri şi să ne îndreptăm nădejdea spre Dumnezeu, „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În temeiul Sfintei Scripturi, lumea este necontenit vegheată cu bunătate de Dumnezeu, şi nicidecum supusă vreunei fatalităţi oarbe. De aceea se şi roagă Biserica întreagă pentru păstrarea sau reaşezarea bunelor întocmiri necesare vieţii, recunoscând în ele darul lui Dumnezeu, iar noi vedem în bunurile acestei lumi darurile şi binecuvântarea lui Dumnezeu, fiind prieteni şi casnici ai Lui (Efeseni 2, 19), de aceeaşi cinste în această lume, care Îi aparţine Creatorului ei şi al nostru. Se cuvine, deci, să respectăm darul vieţii noastre şi al semenilor, să nu fim egoişti, lacomi, nepăsători faţă de semeni şi faţă de natură.
Din fericire, în jurul nostru mai vedem încă pilde de iubire şi de dăruire creştină şi umană, dar ne întâmpină, din nefericire, şi cazuri vădit vătămătoare de suflet şi de minte şi multe lucruri care doar par indiferente din punct de vedere moral-spiritual. „Să izgonim din sufletul nostru, ne îndeamnă stăruitor Părintele cu cuvânt de aur, faptele cele indiferente”, pentru că acestea, sigur, mai târziu „dau naştere la păcate” [5], pentru că ceea ce nu este o faptă neîndoielnic bună poartă în sine sămânţa răutăţii şi a păcatului.
Ca fii ai Învierii şi ai împăcării şi ca slujitori ai Bisericii noastre, trebuie să păstrăm cu vrednicie lumina credinţei în Hristos cel Înviat, lumină care se regăseşte şi în sufletele unora dintre fraţii noştri, chiar şi acolo unde aceasta mai pâlpâie sau este aproape de stingere. Şi cum am putea să dovedim mai convingător puterea credinţei noastre în Înviere şi în viaţa veşnică decât prin trăirea virtuţilor evanghelice?: blândeţea, curăţia, milostenia şi, îndeosebi, iubirea de semeni şi porunca cea nouă dată de Mântuitorul Hristos: iubirea vrăjmaşilor (Matei 5, 44). Căci fără Învierea Sa nu am mai fi primit harul Duhului Sfânt, care face cu putinţă ca viaţa şi chipul nostru cel lăuntric să se modeleze după cuvântul şi poruncile Mântuitorului Iisus Hristos, Cel a treia zi înviat din morţi. Numai din această vistierie a inimii odrăsleşte valoarea nemuritoare a iubirii tuturor semenilor. Cu această privire duhovnicească putem vedea în fiecare fiinţă umană chipul lui Hristos cel răstignit, dar şi lumina învăţăturii Lui atotbiruitoare. Cu această credinţă şi cu acest fel de a vieţui şi gândi vom putea trăi bucuria sărbătorii Învierii Domnului, vom putea nădăjdui în biruirea necazurilor care se abat asupra noastră. Astfel vom trăi şi vom împlini cuvântul Domnului Hristos: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13), având milă de orfani, de bătrâni, de cei căzuţi în suferinţele cele sufleteşti ale păcatului. Acestor suferinţe le cade victimă, din nefericire, tocmai ceea ce un popor are mai scump, tineretul, atras uneori în prăpastia desfrâului – care îi înstrăinează pe unii tineri de casa părintească, împingându-i spre pierzania trupească şi, mai ales, sufletească. Misiunea de salvare a lor o avem cu toţii, iubiţi fraţi şi surori în Domnul.
Din această vistierie a dragostei lui Hristos, şi în folosul apropierii noastre de împlinirea dorinţei de a fi una în El (Ioan 17, 21), luăm curajul de a continua dialogul între noi, credincioşii şi slujitorii de pretutindeni ai lui Dumnezeu. Deci, de aceste valori are nevoie în zilele noastre lumea, omenirea de pretutindeni, care ar trebui să audă cuvântul rostit de Domnul şi Învăţătorul nostru Iisus Hristos: „Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau; nu precum v-o dă lumea v-o dau Eu” (Ioan 14, 27).
Acestea, cu părintească dragoste, vi le pun la inimă, îndemnându-vă să petreceţi cu bucurie sfântă şi netulburată pace sufletească slăvita sărbătoare a Învierii Domnului. „Iar Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu, Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi prin harul Său ne-a dat veşnică mângâiere şi bună nădejde, să vă mângâie inimile şi să le întărească în tot lucrul şi cuvântul bun” (II Tesaloniceni 2, 16-17).
Al vostru părinte duhovnicesc, pururi către Preasfânta Treime rugător, vă îmbrăţişez cu dragoste, vestindu-vă tuturor:
„Hristos a înviat!”
† TEOCTIST,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Cezareii Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
- Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. de Preot Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., 2002, p. 148.
- Omilii şi cuvântări, trad. de Preot Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., 2004, p. 83.
- Omilii la Matei, trad. de Preot Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., 1994, p. 809.
- Omilii la Matei, p. 981.
- Predici la sărbători împărăteşti..., p. 196.