Patriarhul Miron Cristea
Patriarhul Nicodim Munteanu
Patriarhul Justinian Marina
Patriarhul Iustin Moisescu

Patriarhul Teoctist Arăpaşu

Al VI-lea Patriarh

 
Patriarhii României
Învăţătură
Calendar Creştin Ortodox
Sfinţi Români
Sfânta Scriptură sau BIBLIA
Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă
 
 
Untitled Document

Învăţătura - Cuprins

Untitled Document

DATORIILE CRESTINULUI

162. Care este rostul legilor morale?
Din cele spuse pana acum am inteles ca crestinul trebuie sa se calauzeasca in viata dupa legile morale. Acestea ii arata datoriile prin implinirea carora isi poate intocmi viata potrivit voii lui Dumnezeu si dobandi mantuirea sufletului.

163. Care sunt aceste datorii ale crestinului?
Datoriile crestinului le-a aratat lamurit Mantuitorul in raspunsul dat unuia dintre ispititorii Sai, care voia sa cunoasca cea mai mare porunca din Lege, zicandu-i: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca si aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-39).
Asadar, crestinul are datorii catre Dumnezeu, catre sine insusi si catre aproapele.
Despre ele s-a vorbit in partea de mai inainte. De aceea acum le aratam la un loc, dar numai pe scurt.

164. Care sunt datorule catre Dumnezeu?
Crestinul este dator sa se straduiasca sa cunoasca pe Dumnezeu si sa recunoasca in El pe Creatorul, Binefacatorul, Sfintitorul si Judecatorul sau si numai Lui sa-I slujeasca cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca intai a Decalogului, precum si Mantuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de catre diavol: "Piei, satano, caci scris este: Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti" (Matei 4, 10).

165. In ce chip slujeste crestinul lui Dumnezeu?
Crestinul slujeste lui Dumnezeu prin insusirea si punerea in lucrare a celor trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea, precum si prin implinirea constiincioasa a tuturor actelor de cult, dupa randuiala sfintei noastre Biserici Ortodoxe (rugaciunea, serbarea Duminicii si a celorlalte zile de sarbatoare, cinstirea ingerilor, a sfintilor, a sfintelor moaste, a sfintelor icoane, a sfintelor cruci, respectarea persoanelor, locurilor, lucrurilor si numelor sfintite de Dumnezeu, tinerea juramantului si votului, marturisirea fara sfiala si teama a invataturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe, dupa pilda Mantuitorului, a Sfintilor Apostoli si a Sfintilor Mucenici).
Despre acestea s-a vorbit mai inainte.

DATORIILE CATRE SINE INSUSI

166. Ce intelegem prin datoriile crestinului catre sine insusi?
Pentru a putea face fata asa cum se cuvine diferitelor trebuinte ale vietii si pentru a-si indeplini menirea sa morala, crestinul are nevoie de pregatire sufleteasca si trupeasca. Aceasta pregatire o au in vedere tocmai datoriile catre sine insusi. Prin mijlocirea lor, puterile si insusirile credinciosului, ajutate de harul sfintitor, infloresc si rodesc binefacator in viata.

167. De cate feluri sunt datoriile catre sine insusi?
Datoriile catre sine insusi sunt de doua feluri: unele privesc intreaga fiinta a credinciosului, iar altele, fiecare parte alcatuitoare a fiintei sale, adica sufletul si trupul.

168. Care sunt datoriile crestinului catre intreaga sa fiinta?
Datoriile crestinului catre intreaga sa fiinta se cuprind in trei virtuti de seama: cinstirea de sine, dragostea de sine si smerenia.

169. Ce este cinstirea de sine?
Cinstirea de sine este virtutea prin care credinciosul recunoaste si pretuieste vrednicia cu care Dumnezeu l-a inzestrat mai mult decat pe toate celelalte fapturi.
Cu mintea sa, credinciosul isi da seama ca el are insusiri si puteri care-l deosebesc de toate celelalte fapturi. Credinta crestina ii arata ca numai omul este creat "dupa chipul lui Dumnezeu" (Fac. 1, 26-27); ca este scapat din robia pacatului prin jertfa Mantuitorului, ca este "templu al Duhului Sfant" (I Cor. 6, 19) si chemat la fericirea vesnica. Faptul acesta, de buna seama, trebuie sa-i fie crestinului indemn puternic de a pretui dupa cuviinta darurile si vrednicia cu care l-a inzestrat Dumnezeu numai pe el, adica indemn puternic de a se cinsti si respecta pe sine.

170. In ce chip isi arata crestinul cinstirea de sine?
Crestinul isi arata cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care intuneca si injosesc chipul lui Dumnezeu in el; iar pe de alta parte, prin savarsirea faptelor bune, care il conduc spre asemanarea cu Dumnezeu si prin pastrarea cinstei sau a numelui celui bun.

171. Ce este cinstea sau numele cel bun?
Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoasterea de catre ceilalti semeni a vredniciei morale si a muncii cuiva. Ea se castiga prin nazuinta fireasca a credinciosului de a-si indeplini constient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasa in orice imprejurare si prin statornicia in bine.
In Sfanta Scriptura se spune ca "Un nume bun este mai de pret decat bogatia" (Pilde 22, 1). Constiinta cinstirii de sine este un frau impotriva pacatelor si un indemn catre virtute. De aceea, datoria crestinului este sa-si castige si sa-si apere cinstea sa.

172. Care sunt foloasele cinstirii de sine?
Cinstirea de sine este un scut puternic impotriva ispitelor pacatului, indemn tare de a starui si inainta in virtute, izvor bogat al dragostei si multumirii catre Dumnezeu pentru darurile primite, precum si al dragostei catre aproapele care si el, asemenea, este creat dupa "chipul lui Dumnezeu".

173. Care sunt pacatele impotriva cinstirii de sine?
Pacatele impotriva cinstirii de sine sunt: injosirea prin fatarnicie, lingusirea, vietuirea pacatoasa si nepasarea fata de cinstea proprie.

174. Ce este dragostea de sine?
Dragostea de sine este virtutea prin care crestinul, intarit de harul sfintitor, nazuieste sa-si dezvolte darurile primite de la Dumnezeu si sa-si desavarseasca viata, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci, pe cand dragostea fireasca de sine se cuprinde in imboldul pastrarii vietii, virtutea dragostei de sine se arata prin pastrarea, sporirea si buna intrebuintare a darurilor primite de la Dumnezeu.

175. In ce chip isi arata crestinul dragostea de sine?
Crestinul isi arata dragostea de sine prin grija fata de luminarea si intarirea puterilor sufletesti si de mantuirea sufletului, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care spune: "Ce-i va folosi omului daca ar castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?" (Matei 16,26), precum si prin grija pentru sanatatea trupului si pentru folosirea lui in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui.

176. Care sunt foloasele dragostei de sine?
Virtutea dragostei de sine, fiind nedespartita de dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele, este neaparat necesara pentru mantuire. Fara ea, crestinul nu poate implini lucrul pe care i l-a incredintat Dumnezeu in aceasta viata, nu poate fi staruitor in bine si nici nu poate folosi bine virtutile crestinesti. Ea infraneaza poftele rele, duce la ferirea de pacat si la impodobirea cu alese virtuti crestine.

177. Care sunt pacatele impotriva dragostei de sine?
Pacatele impotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, in ura de sine, aratata prin savarsirea de fapte rele, precum citim in Sfanta Scriptura: "De vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii" (Rom. 8, 13).

178. Ce este smerenia?
Smerenia, intalnita cu adevarat numai in religia crestina, este virtutea prin care crestinul recunoaste ca toate darurile si insusirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu si de aceea nu se mandreste cu ele. "Ce ai, pe care sa nu-l fi primit; iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).
Dar pentru ca, pe langa insusiri bune, fiecare om are si slabiciuni, smerenia mai cere ca fiecare sa-si recunoasca si slabiciunile sale, precum si sa recunoasca in acelasi timp si partile bune ale aproapelui.
Asadar, smerenia nu se impotriveste cinstirii si dragostei de sine. Dimpotriva, cu cat crestinul este mai patruns de inalta vrednicie a firii sale si de inaltimea chemarii sale, cu atat mai mult el va sti sa pretuiasca si darurile date de Dumnezeu lui si aproapelui, recunoscandu-si totodata atat slabiciunile sale, cat si dependenta sa intru toate de Dumnezeu.

179. Este smerenia necesara mantuirii?
Da, pentru ca fara smerenie nu poate avea loc lucrarea eficienta a harului dumnezeiesc, nici credinta desavarsita, nici rugaciunea cuviincioasa, nici pocainta adevarata si nici staruinta in bine.
Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuti crestine, fiind cu drept cuvant numita temelia lor. Asa, de pilda, credinta este smerenie a mintii; ascultarea, smerenie a voii; pocainta, smerenie a poftelor si a patimilor. De aceea Mantuitorul si Sfintii Apostoli indeamna cu multa staruinta, prin cuvant si pilda, la impodobirea cu virtutea smereniei: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland §i smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29), spune Mantuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit intr-atat incat a luat chipul neputintei noastre si S-a facut om. El a trait o viata plina de lipsuri, urmarind implinirea lucrarii de mantuire a oamenilor, iar nu stralucirea trecatoare a vietii pamantesti.
De aceea si Sfantul Apostol Petru indeamna la smerenie, spunand ca "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (I Petru 5, 5).
Pilde alese de smerenie gaseste crestinul in viata Maicii Domnului si a celorlalti sfinti.

180. Care sunt insusirile smereniei?
Smerenia crestina trebuie sa fie: 1) Curata, adica sa porneasca cu adevarat din inima; altfel ea este fatarnicie si mandrie tainuita; 2) Sa fie unita cu adevarata cinstire si dragoste de sine si cu increderea in Dumnezeu; altfel ea este slabiciune vinovata; 3) sa se arate prin fapte si sa fie statornica in toate imprejurarile; altfel ea nu are nici o valoare morala.

181. Care sunt roadele smereniei?
Roadele cele mai de seama ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu si recunostinta fata de El; 2) Cainta pentru pacate si dorul dupa conlucrarea cu harul sfintitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) infranarea imboldului dupa laude si mariri desarte; 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea si ingaduinta fata de aproapele.

182. Care sunt mijloacele pentru castigarea smereniei?
Mijloacele potrivite pentru castigarea smereniei sunt: 1) Rugaciunea pentru dobandirea ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la invatatura Mantuitorului, la pilda vietii Sale si a sfintilor; 3) Cunoasterea adevarata de sine, caci cine se cunoaste bine pe sine si isi cunoaste insusirile sale bune, dar si slabiciunile si pornirile sale patimase si are vointa sa le stapaneasca, poate evita faptele rele si starui in cele bune.

183. Care sunt pacatele impotriva smereniei?
Pacatele impotriva smereniei se cuprind in mandrie, adica in patima de a se inalta pe sine peste masura, din care rasar multe alte rele. "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (I Petru 5, 5). Caci, pe cand mandria este moartea virtutilor, smerenia este moartea pacatelor si viata virtutilor.
Pacat impotriva smereniei este si injosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrari nefolositoare.

184. Care sunt datoriile crestinului fata de sufletul sau?
Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, sufletul este creatie dumnezeiasca, chipul lui Dumnezeu in om, partea spirituala si nemuritoare care-l deosebeste pe om de orice alta faptura, deci partea cea mai de pret a fiintei sale.
Din aceasta cauza, datoriile catre suflet sunt cele mai sfinte pentru crestini. Ele se cuprind in grija de luminarea si intarirea puterilor sufletesti cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe om spre a trai viata pamanteasca potrivit legilor morale si a dobandi fericirea cereasca.
Puterile sufletesti sunt: mintea, vointa si simtamintele.

185. In ce se cuprinde grija fata de minte?
Mintea este puterea sufleteasca prin care omul cunoaste si intelege lucrurile. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta de a cunoaste adevarul, de a patrunde in tainele lumii create si a-si insusi cat mai multe cunostinte.
Datoria crestinului este de a inlesni aceasta nazuinta si lucrare a mintii sale si de a-i da prilej sa-si adune cunostinte bogate si temeinice, prin care se ridica si infloreste viata.
Indeosebi, crestinul trebuie sa se ingrijeasca de luminarea si inzestrarea mintii sale cu invatatura propovaduita de sfanta noastra Biserica Ortodoxa in care se cuprind adevarurile vesnice, descoperite de Dumnezeu. Practica vietii crestine a dovedit ca invatatura crestina este izvor nesecat de cunostinte folositoare si ca nu este trebuinta a vietii care sa nu poata fi indrumata spre bine, in lumina ei. Caci "mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclia care lumineaza sufletul", spune Sfantul Antonie cel Mare641 (Filocalia, vol. 1, p. 27).
Cresterea buna in familie, invatamintele din scoala, asezamintele culturale, bibliotecile cu carti bune, si mai ales Biserica, cu slujbele ei si cu propovaduirea cuvantului dumnezeiesc, pun la indemana credinciosului mijloacele potrivite pentru implinirea datoriei de a-si lumina mintea.

186. In ce chip poate pacatui crestinul impotriva acestei datorii?
Impotriva acestei datorii crestinul poate pacatui prin nepasarea fata de adevar si indeosebi fata de adevarul crestin si prin lenea de a-si insusi cunostintele roditoare de bine vremelnic si vesnic.

187. In ce se cuprinde grija fata de vointa?
Vointa este puterea sufleteasca prin care omul isi aduce la indeplinire gandurile si dorintele sale. In ea a sadit Dumnezeu nazuinta spre bine. Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, vointa omului a fost indreptata numai spre bine. In urma pacatului stramosesc insa, slabindu-i-se puterea, ea s-a indreptat mai mult spre rau, fara sa-si piarda insa puterea de a se hotari si spre bine. Mantuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recastigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile vointei spre rau. Astfel, avand ajutorul dumnezeiesc, datoria crestinului este ca, prin virtutea infranarii si a barbatiei, sa-si intareasca puterea vointei sale, incat aceasta, in chip statornic, sa se indrepte numai spre implinirea faptelor bune. "Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" (Rom. 12, 21).
Statornicia vointei omului pe calea binelui se numeste caracter moral. Omul impodobit cu caracter moral nu se lasa abatut din calea binelui, oricate greutati, ispite si primejdii ar intalni. El isi indeplineste totdeauna in chip deplin datoriile sale, tine seama de drepturile semenilor sai, cauta sa fie folositor obstii, iar prin viata si faptele sale isi da silinta sa fie pilda buna altora.
Impotriva datoriei de a-si intari vointa spre bine, se pacatuieste indeosebi prin neinfranarea poftelor si a pornirilor rele.

188. In ce se cuprinde grija fata de simtaminte?
Simtamintele, prin care credinciosul isi da seama de ceea ce este frumos, placut si bine, sau neplacut si rau, au mare inraurire asupra dezvoltarii vietii sale religios-morale. De alta parte insa, simtamintele omenesti sunt supuse ratacirii mai mult decat celelalte puteri sufletesti. Din aceasta pricina, datoria crestinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, sa-si stapaneasca cu mintea si cu voia simtamintele si sa le indrumeze astfel incat ceea ce vor spune ele ca-i placut, bun, frumos si moral sa fie intr-adevar asa.

189. Prin ce mijloace se poate face acest lucru?
Simtamintele pot fi indrumate si intarite in binele moral prin infranarea patimilor, prin citirea cartilor ziditoare de viata morala si indeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumusetilor naturii, prin muzica aleasa, pictura frumoasa s.a.
Simtamintele curate se nasc in sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfanta despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, aratata de Mantuitorul, despre curajul Sfintilor Apostoli in propovaduirea invataturii crestine sau despre statornicia in credinta a sfintilor mucenici.
De asemenea psalmii, rugaciunile, sfintele slujbe, cantarile si pictura religioasa sunt izvor de invataminte inalte.
Simtamintele produc fiori sufletesti, care duc la hotarari tari, la pocainta si la insufletire spre fapte bune.

190. Care sunt datoriile crestinului catre trupul sau?
Datoriile crestinului catre trupul sau se cuprind, pe scurt, in grija de viata si de sanatatea lui.
Dupa invatatura crestina, trupul este zidire a lui Dumnezeu, locuinta si slujitorul sufletului. El ia parte la primirea Sfintelor Taine si este menit pentru invierea si preamarirea in viata cea de dupa moarte (Rom. 8, 11).
Pe de alta parte, de trup este legata viata pamanteasca, in timpul careia crestinul trebuie sa-si pregateasca mantuirea, dupa cuvintele Mantuitorului: " Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrarile Celui ce M-a trimis pe Mine; ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze" (Ioan 9, 4).
Viata avand un astfel de pret, crestinul are si datoria si dreptul de a o pastra si apara, atat pentru el cat si pentru obste, precum cere si porunca dumnezeiasca: "sa nu ucizi".

191. Viata nu poate fi nicicand jertfita?
Viata trupeasca este un bun insemnat, dar nu cel mai mare bun al credinciosului. De aceea si datoria pentru pastrarea ei nu este fara margini. Sunt imprejurari in care primejduirea si jertfirea vietii este chiar o datorie. Astfel, Sfintii Apostoli au indurat prigoniri si moarte pentru propovaduirea Sfintei Evanghelii. Sfintii Mucenici au preferat sa moara decat sa se lepede de Mantuitorul, implinind cuvantul Domnului, care spune: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si sufletul sa le piarda in gheena" (Matei 10, 28). Pe de alta parte, preotii, medicii, ingrijitorii celor cuprinsi de boli molipsitoare isi pun adesea viata in primejdie, ca si soldatii care apara patria. Implinirea constiincioasa a datoriilor legate de chemarea lor le cere acest lucru pentru binele obstesc.
Asadar, sunt imprejurari care cer primejduirea si chiar jertfirea vietii, dar numai pentru bunuri de pret inalt si din dorinte curate, iar nu din dorinta de a fi laudat de oameni.
In afara de astfel de imprejurari deosebite, datoria crestinului este de a-si pastra viata trupului si a ingriji de sanatatea lui. Caci, cu cat trupul este in mai buna stare, cu atat slujeste mai bine sufletului.

192. in ce chip se ingrijeste crestinul de sanatatea trupului?
Crestinul se ingrijeste de sanatatea trupului prin:
1) Hrana potrivita si cumpatare, caci omul mananca pentru a trai, si nu traieste pentru a manca. Iar dupa pilda Mantuitorului si invatatura Sfintilor Apostoli, crestinul trebuie sa ia totdeauna mancarea cu "binecuvantare", adica cu rostire de rugaciuni inainte si dupa masa (I Tim. 4,4, 5).
2) Imbracaminte trebuitoare pentru infatisarea cuviincioasa si pentru ocrotirea trupului de schimbarile vremii.
3) Locuinta sanatoasa, pentru cuvenita odihna si adapostire. Datina crestineasca cere ca locuinta crestinilor sa fie impodobita cu icoane si cu sfanta cruce.
2) Curatenie in imbracaminte si locuinta, precum si curatenie a trupului.
5) Munca si exercitii trupesti, care intaresc puterile si-l mentin pe om in buna stare sufleteasca. Pentru ca a trai inseamna a munci. De aceea este datoria fiecarui crestin sa-si aleaga cu multa chibzuinta si sa se pregateasca cu ingrijire pentru o anumita munca, dupa insusirile si puterile sale.
6) Vindecarea sanatatii zdruncinate de boli. Desigur, crestinismul priveste bolile: sau ca pedepse meritate pentru pacat si mijloace pentru pocainta, ca de pilda: lepra lui Ghiezi, slabanogul de 38 de ani; sau ca mijloace pentru intarire in virtute, ca de pilda suferintele dreptului Iov sau ca prilejuri pentru aratarea puterii lui Dumnezeu, ca de pilda vindecarea orbului din nastere. De aceea, crestinul indura bolile cu rabdare si cu supunere fata de voia lui Dumnezeu si se roaga Lui sa-i aduca usurare si vindecare. "Fiule! In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui" (Int. Sir. 38, 9).
Dar aceasta nu inseamna ca crestinul trebuie sa astepte vindecarea numai prin rugaciune si prin mijloacele religioase; adica sa astepte ca Dumnezeu sa faca mereu minuni cu el. Datoria lui este sa ceara si ajutorul medicului si sa foloseasca medicamentele aratate de el. "Cinsteste pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca si pe el l-a facut Domnul... Domnul a zidit din pamant leacurile si omul intelept nu se va scarbi de ele" (Int. Sir. 38, 1, 4).
Daca si-a recastigat sanatatea, crestinul trebuie sa aduca lauda si multumire lui Dumnezeu, asemenea leprosului vindecat (Luca 17, 15).
7) Odihna. Datoria muncii cere si dreptul la odihna pentru reimprospatarea puterilor si sustinerea sanatatii. Mantuitorul insusi, ca om, avea trebuinta de odihna si se odihnea (Ioan 4, 6). Cel dintai mijloc pentru odihna este somnul. Astfel, muncitorul constiincios nu va renunta la el pentru placeri, dar nici nu va pierde timpul lucrului cu somnul.
Timp de odihna sunt si duminicile si zilele de sarbatori, cand crestinul isi intrerupe munca din cursul saptamanii si, dupa participarea la Sfanta Liturghie si ascultarea cuvantului dumnezeiesc, se odihneste si-si reface puterile sale, meditand la cuvantul lui Dumnezeu si facand fapte bune fata de aproapele.

193. Opreste Biserica participarea la bucuriile si placerile vietii?
Sfanta noastra Biserica nu opreste participarea la bucuriile si placerile vietii. Dimpotriva, le considera trebuitoare pentru sanatatea si buna stare a credinciosilor. Ea cere insa ca ele sa nu fie pagubitoare nici trupului si nici sufletului, sa nu rapeasca din timpul de munca si sa fie cu masura.
Placerile sunt felurite. Unele mai mult pentru recrearea trupeasca, iar altele mai mult pentru recrearea sufleteasca. Astfel, cei ce lucreaza cu mintea gasesc recreatie si placere in exercitiile trupesti, iar cei ce lucreaza cu bratele, in ocupatiile mintii, pentru a tine cumpana dreapta intre puterile trupesti si cele sufletesti.
Folositoare pentru toti sunt exercitiile trupesti, plimbarile cu admirarea frumusetilor naturii, muzica aleasa, teatrul si cinematograful cu cuprins moral si sanatos si, fara indoiala, citirea cartilor roditoare de viata morala.
Odihna si recrearea buna ii aduc credinciosului multumire si puteri noi pentru reinceperea muncii obisnuite. Recrearea rea insa ii aduce descurajare si dezgust fata de munca.

194. Care sunt pacatele impotriva datoriei de a se ingriji de viata si sanatatea trupului?
Cele mai mari pacate impotriva vietii si sanatatii trupului sunt:
1) Primejduirea si distrugerea vietii;
2) Ciuntirea de sine, prin care cineva urmareste sa devina nepotrivit pentru munca. Daca aceasta se face insa cu scopul de a-si pastra viata, de pilda extirparea unui madular bolnav, atunci ea este chiar o datorie;
3) Lenea;
4) Imbuibarea cu mancare si bautura;
5) Nestapanirea patimilor care macina sanatatea trupului;
6) Nebagarea in seama a bolilor si lipsa de masuri pentru preintampinarea lor sau pentru vindecare.

195. Pentru implinirea datoriilor catre sine insusi, are crestinul nevoie de bunuri materiale? Ce invata sfanta noastra Biserica despre bunurile materiale?
Dumnezeu, dupa ce a creat pe cei dintai oameni, i-a binecuvantat, zicand: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste tot pamantul. Apoi a zis Dumnezeu: "Iata va dau toata iarba ce face samanta de pe toata fata pamantului si tot pomul ce are rod cu samanta in el. Acestea vor fi voua hrana voastra" (Fac. 1, 28-29).
Asadar, bunurile materiale sunt darurile lui Dumnezeu catre om, pentru sustinerea vietii si pentru indeplinirea feluritelor trebuinte legate de ea. Stapanul lor deplin este Dumnezeu, Creatorul intregii zidiri. Omului ii sunt date bunurile materiale numai spre buna administrare, chivernisire si folosire, avand a da seama de ele, ca de orice fapta a sa.

196. Are fiecare om dreptul la bunurile materiale?
Bunurile materiale fiind neaparat trebuitoare vietii, de buna seama ca fiecare om are dreptul la ele. Ele trebuie sa fie insa castigate prin munca proprie, cinstita, iar nu prin exploatarea muncii altora, caci citim in Sfanta Scriptura: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tes. 3, 10).

197. Condamna Biserica bogatia in sine?
In urma pacatului stramosesc, oamenii abatandu-se de la legea lui Dumnezeu, impartirea bunurilor pamantesti de catre ei nu s-a facut niciodata cu dreptate. Unii, mai puternici, asuprind pe semenii lor mai slabi, si-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplina, iar altii, mai slabi, au ramas asupriti si in suferinta.
Crestinismul a adus si aici o indreptare. Pe de o parte, el nu condamna bunastarea materiala. Averea poate fi castigata prin munca staruitoare si prin buna chivernisire si atunci ea este un drept firesc al fiecaruia, ca rod al muncii cinstite, caci "Vrednic este lucratorul de plata sa" (Luca 10, 7). Bogatia in sine nu este ceva rau, dupa cum nici saracia nu este o virtute. Prin munca proprie, cinstita, nimeni nu poate aduna insa averi prea mari. De alta parte, bogatia cuprinde in sine o mare primejdie. Ea il leaga pe om prea mult de bunurile pamantesti trecatoare, il face mandru, lacom, zgarcit, impietrit la inima fata de suferintele semenilor si fata de implinirea poruncilor morale.
In felul acesta, bogatia poate fi o piedica in calea mantuirii, dupa cum spune Mantuitorul: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu" (Matei 19, 24). Mantuitorul nu condamna aici bogatia, ci pe detinatorii ei, pe bogatii lipsiti de credinta si de mila. Acelasi lucru se intampla si atunci cand El indeamna pe tanarul dornic de desavarsire sa-si vanda averile si sa le dea saracilor (Luca 18, 22). Din aceeasi pricina si Sfintii Parinti au cuvinte foarte aspre nu atat fata de bogatie, cat fata de bogatii nemilostivi.
Fata de parerea ca bogatia ar fi un ideal in viata, deci un scop in sine, si ca fiecare poate sa o intrebuinteze numai pentru el, crestinismul vine cu o indreptare. Crestinismul invata ca bogatia trebuie socotita numai un mijloc pentru aratarea dragostei catre aproapele in suferinta si pentru lucrari de folos obstesc.
Mantuitorul spune: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui" (Matei 5, 7). Iar Sfantul Vasile cel Mare zice: "Cei ce judeca cu intelepciune ar trebui sa nu uite ca bogatiile ne-au fost date pentru a le intrebuinta, nu pentru a le face sa ne slujeasca la placeri"642 (Sfantul Vasilie cel Mare, Omilia VII, "Catre bogati", in Colectia "Parinti si scriitori bisericesti", vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 414-415). Folositoare pentru suflet este intrebuintarea bogatiei pentru ajutorarea celor in suferinta. Caci tot Sfantul Vasile cel Mare spune: "Cum poti tu sa ai paturi de argint, mese de argint, scaune de fildes, cand curtea locuintei tale este plina de saraci fara de numar, al caror plans il auzi? Cate datorii s-ar putea plati din pretul unui inel de al tau? Un singur dulap de al tau cu haine cuprinde atat cat ar incalzi o intreaga populatie care tremura de frig"643 (Sfantul Vasilie cel Mare, Omilia VII, "Catre bogati", in Colectia "Parinti si scriitori bisericesti", vol. 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 414-415).

 

DATORIILE CATRE APROAPELE

198. Prin implinirea datoriilor catre Dumnezeu si catre sine insusi isi indeplineste crestinul toate datoriile sale?
Nu. Caci omul, dupa insasi firea sa, e facut sa traiasca laolalta cu semenii sai. Omul are, adica, in sine o pornire care-l atrage catre semenii sai, de ajutorul carora are nevoie pentru dezvoltarea insusirilor sale proprii, ca si pentru implinirea trebuintelor sale de viata. Apoi si graiul cu care este inzestrat omul, pentru impartasirea gandurilor si vrerilor sale, este un semn ca el are nevoie sa traiasca impreuna cu semenii sai.
De aici decurg insa si anumite indatoriri ale crestinului catre semenul sau aproapele sau; numai prin implinirea lor crestinul poate sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu.

199. Care sunt indatoririle crestinului catre aproapele?
Asemenea datoriilor catre sine insusi, datoriile catre aproapele se cuprind si ele in trei virtuti de seama: 1) cinstirea sau respectarea aproapelui; 2) dragostea catre aproapele; 3) dreptatea fata de aproapele. Dar inainte de a arata in ce se cuprind acestea, se pune intrebarea:

200. Cine este aproapele nostru?
Raspunsul ni-l da insusi Mantuitorul, in frumoasa parabola despre samarineanul milostiv (Luca 10, 29-37), care a legat ranile si a dat ajutor celui cazut intre talhari, fara sa cerceteze cine este el, ci numai vazandu-l ca este om ca si el. Raspunsul este deci: aproapele nostru este orice om, fara nici un fel de deosebire. Dupa invatatura crestina, toti oamenii sunt fii ai aceluiasi Tata Ceresc. Toti sunt creati dupa "chipul lui Dumnezeu", toti au aceeasi fiinta, se trag din aceeasi unica pereche de oameni (Adam si Eva), stau sub osanda aceluiasi pacat stramosesc, sunt mantuiti prin aceeasi jertfa de pe Cruce si au aceeasi chemare la aceeasi viata vesnica. Adevarul acesta il face pe Sfantul Apostol Pavel sa spuna: "Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti, in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Pe temeiul invataturii crestine despre egalitatea tuturor oamenilor inaintea lui Dumnezeu si despre egalitatea drepturilor la viata pentru fiecare, s-a ajuns apoi, treptat, la recunoasterea egalei indreptatiri a fiecarui om la bunurile vietii.

201. Ce inseamna cinstirea aproapelui?
Cinstirea aproapelui, ca si cinstirea de sine insusi, este recunoaste-rea vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu si inaintea lui Dumnezeu, ca om. Sfantul Apostol Pavel spune: "In iubire trateasca unii pe altii iubiti-va; in cinste, unii altora dati-va intaietate" (Rom. 12, 10). De asemenea, Sfantul Apostol Petru spune: "Dati tuturor cinste, iubiti fratia" (I Petru 2, 17).
Datoria cinstirii aproapelui se sprijina pe aceleasi temeiuri ca si datoria cinstirii fata de sine insusi. Caci, dupa invatatura crestina, oamenii fiind creati toti dupa "chipul lui Dumnezeu" si avand toti aceeasi fiinta, au si datoria sa-si recunoasca unul altuia vrednicia si insusirile cu care i-a inzestrat Dumnezeu, mai presus de celelalte fapturi.

202. Care sunt pacatele impotriva cinstirii aproapelui?
Impotriva cinstirii aproapelui se pacatuieste prin dispretuirea lui, adica prin nerecunoasterea vredniciei si a insusirilor cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe fiecare om. De asemenea se pacatuieste si prin folosirea aproapelui la lucruri injositoare, precum si prin nerecunoasterea drepturilor ce se cuvin fiecaruia prin legile firii omenesti, ca de pilda prin stirbirea libertatilor lui.

203. Ce este dragostea catre aproapele?
Dragostea catre aproapele este virtutea prin care crestinul doreste si voieste aproapelui binele vremelnic si vesnic, dandu-si totodata si silinta de a-i face acest bine.
In virtutea aceasta salasluieste deplin duhul invataturii si vietii crestine. De aceea, Mantuitorul o si numeste semnul de recunoastere al crestinului: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13, 35).
Asadar, cine nu se calauzeste de virtutea dragostei catre aproapele, acela nu este crestin adevarat.

204. Este dragostea catre aproapele o datorie de seama a crestinului?
Da, si inca ea este neaparat necesara pentru mantuire. Este adevarat ca in fruntea tuturor datoriilor crestinesti sta dragostea catre Dumnezeu. Pe aceasta o numeste Mantuitorul "marea si intaia porunca", dar indata adauga: "Iar a doua, la fel cu aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-38). Implinirea dragostei catre Dumnezeu se poate cunoaste, de altfel, numai in dragostea catre aproapele. Aceasta este roada si dovada cea mai de pret, dupa cuvantul Sfantului Apostol Ioan: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (I Ioan 4, 20-21).
Asadar, intre amandoua aceste porunci este o legatura stransa si nedespartita, incat una fara alta nu se poate implini. Sfantul Apostol Pavel scrie: "Nimanui cu nimic nu fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de altul; caci cel care iubeste pe aproapele a implinit legea" (Rom. 13, 8). "Toata legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Gal. 5, 14).
Aceasta inseamna ca precum fata de Dumnezeu, asa si fata de aproapele, dragostea este implinirea legii. In ea se cuprind toate poruncile si prin ea isi implineste crestinul datoriile sale. De aceea implinirea datoriei de dragoste catre aproapele este neaparat necesara crestinului pentru mantuire.

205. Care sunt insusirile dragostei catre aproapele?
Dragostea catre aproapele, ca virtute crestina, trebuie sa fie:
1) Sfanta. Aceasta inseamna ca ea trebuie sa decurga din dragostea catre Dumnezeu, care este Tatal Ceresc al tuturor. "Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 7-8).
2) Sfintitoare, adica avand purtare de grija pentru mantuirea aproapelui.
3) Din inima curata. "Iubiti-va unul pe altul din toata inima, cu toata staruinta" (I Petru 1, 22).
4) Lucratoare si jertfelnica, adica aratandu-se prin fapte. "Sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan 3, 18).
"Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele, si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati; dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?" (Iacov 2, 15-16).
5) Universala, adica sa cuprinda pe toti oamenii, fiindca precum s-a spus, toti sunt fiii lui Dumnezeu si Domnul nostru Iisus Hristos nu indeparteaza pe nimeni de la dragostea Sa.
Desigur, dragostea trebuie sa se arate mai intai fata de cei cu care Dumnezeu ne-a pus in legatura mai stransa, de rudenie sau de prietenie. Totusi, ea nu trebuie sa inceteze de a fi atotcuprinzatoare.

206. Dragostea crestina cuprinde si pe vrajmasi?
Da, si tocmai prin aceasta se deosebeste dragostea crestina de cea fireasca.
Oricare alta dragoste poate sa izvorasca din asteptarea unor foloase trecatoare; de la cel ce ne dusmaneste, crestinul nu asteapta nimic bun, dar dragostea lui il cuprinde si pe potrivnicul sau. El lasa numai lui Dumnezeu dreptul de judecata, osanda sau iertare a celor rai si este mereu cu nadejdea indreptarii dusmanului si a indrumarii lui la bine, la impacare. In privinta aceasta Mantuitorul spune: "Ati auzit ca s-a zis: sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc... Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 43-48). Iar Sfantul Apostol Pavel isi incheie indemnurile staruitoare la dragoste cu cuvintele: "Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" (Rom. 12, 21).
Dar Mantuitorul, prin viata, suferintele si moartea Sa, ne-a dat totodata si cea mai mareata pilda vie despre dragostea fata de cei ce ne voiesc raul, caci El a fost Acela "Care, ocarat fiind, nu raspundea cu ocara; suferind, nu ameninta, ci Se lasa in stirea Celui ce judeca cu dreptate" (I Petru 2, 23).
Indeosebi pilduitoare trebuie sa ne fie rugaciunea Mantuitorului de pe Cruce, rostita pentru cei ce L-au rastignit: "Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). Tot in privinta aceasta, Sfantul Antonie cel Mare spune: «Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu infranarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este constiinta de Dumnezeu»644 (Filocalia, vol. 1, p. 33).

207. Ce mai invata sfanta noastra Biserica despre dragostea fata de vrajmasi?
Sfanta noastra Biserica ne mai invata nu numai sa nu uram si sa nu prigonim pe vrajmasul nostru, ci:
a) Sa fim gata a ne impaca cu el (Matei 5, 23-24);
b) Sa fim iertatori (Matei 28, 35);
c) Sa ne ferim de tot ce ar parea ca este o fapta de razbunare si neimpacare: "Nu rasplatiti raul cu rau sau ocara cu ocara, ci dimpotriva, binecuvantati, caci spre aceasta ati fost chemati, ca sa mosteniti binecuvantarea" (I Petru 3, 9).

208. Dar daca vrajmasul nu ia seama la dragostea noastra si se napusteste asupra noastra si asupra avutului nostru?
Atunci vrajmasul devine un calcator al poruncilor dumnezeiesti despre dragostea fata de aproapele sau, iar crestinul are datoria sa-si apere viata si bunurile sale, fie cu puterile sale, fie cu ajutorul legilor civile. In purtarea sa fata de vrajmasul sau, crestinul va fi calauzit de credinta ca slujeste poruncile lui Dumnezeu.

209. Dar daca dusmanii ataca patria si avutul ei?
Cu privire la aceasta, vezi invatatura Bisericii noastre infatisata in raspunsul la intrebarea 229, de mai jos.

210. Care este masura dragostei catre aproapele?
Masura dragostei catre aproapele este dragostea catre noi insine, dupa porunca Mantuitorului: "Sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti" (Matei 22, 38), si "Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca 6, 31).
Dupa cum dragostea catre Dumnezeu nu se poate intelege fara dragostea catre aproapele, la fel nici dragostea catre aproapele nu se poate infaptui fara dragostea fata de noi insine. Caci in masura in care ne cunoastem pe noi insine, ne iubim si ne pretuim, vom sti sa iubim si sa pretuim si pe aproapele nostru, caci: "Cu ce masura veti masura, cu aceeasi vi se va masura" (Luca 6, 38).
Dragostea catre aproapele trebuie sa inceapa, deci, intotdeauna, de la noi insine.

211. Care sunt roadele dragostei catre aproapele?
Roadele dragostei catre aproapele le arata Sfantul Apostol Pavel, cand spune: "Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Cor. 13, 4-7).
Din dragostea catre aproapele rasar: rabdarea, bunatatea, ingaduinta, blandetea, mila, recunostinta, cinstea si dreptatea. Pe temeiul dragostei catre aproapele infloreste adevarata viata de obste.

212. Care sunt pacatele impotriva dragostei catre aproapele?
Pacatele impotriva dragostei catre aproapele sunt: pizma sau invidia, care inseamna parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea lui; apoi ura, clevetirea, inselaciunea, furtul, omorul si toata nedreptatea.
Pacat este si toata pilda rea, data prin cuvant sau fapta, caci ea abate pe multi de la calea cea buna si indeamna la rau. In privinta aceasta, Mantuitorul spune: "Cine va sminti pe unul dintre acestia mici, care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui daca si-ar lega de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in mare" (Marcu 9, 42).

213. Ce este dreptatea fata de aproapele?
Dreptatea fata de aproapele este recunoasterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se cuvin aproapelui si ocrotirea lor cu sfintenie. Dreptatea cere sa dam fiecaruia ce este al sau si sa nu pagubim pe nimeni cu nimic.
Astfel, dreptatea este dovada dragostei catre aproapele si se arata in respectul vietii, sanatatii, cinstei, libertatii si al tuturor bunurilor lui. Ea este, precum s-a spus, temelia bunei randuieli intre oameni, sprijinind ordinea si inflorirea vietii obstesti.

214. Prin ce se pacatuieste impotriva dreptatii fata de aproapele?
Impotriva dreptatii fata de aproapele se pacatuieste prin toate formele de nedreptate, care pagubesc intr-un chip sau altul pe aproapele nostru, ca de pilda: furtul, inselaciunea s.a. In Sfanta Scriptura citim: "Nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (I Cor. 6, 9).
Din virtutea cinstirii, a dragostei si a dreptatii fata de aproapele se desprind unele datorii deosebite fata de viata sufleteasca si trupeasca a semenilor nostri. Acestea, in general, sunt aceleasi ca si datoriile crestinului catre sufletul si trupul sau. Le amintim pe scurt.

215. Care sunt datoriile fata de viata sufleteasca a aproapelui?
Cea dintai datorie a crestinului fata de aproapele este aceeasi ca si fata de sine insusi. Ea trebuie sa priveasca mantuirea sufletului lui. Datoria aceasta se implineste prin:
1) Rugaciune, dupa cuvantul Sfintei Scripturi: "Inainte de toate, faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri, pentru toti oamenii" (I Tim. 2,1). Mantuitorul ne povatuieste la aceasta prin cele ce se invata in rugaciunea "Tatal nostru" si prin pilda Sa (Ioan 17, 20). Crestinul patruns de duhul si dragostea Mantuitorului va simti o adevarata trebuinta a inimii sale sa se roage si pentru mantuirea altora, vii sau morti. Rugaciunea pentru cei morti se cuvine a fi recomandata, fiindca ea este nu numai o fapta de dragoste foarte de dorit pentru usurarea celor adormiti in Domnul, dar si un izvor imbelsugat de zidire si de ridicare morala si religioasa chiar pentru cei ce o fac.
2) Pilda buna, dupa porunca Mantuitorului: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada lucrurile voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16).
3) Povatuirea catre cele duhovnicesti si certarea frateasca pentru calcarea poruncilor si neimplinirea datoriilor. Mantuitorul spune: "De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau" (Matei 18, 15). Iar Sfantul Apostol Iacov adauga: "Daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate" (Iacov 5, 19-20). in privinta aceasta, Cuviosul Parinte Marcu Ascetul zice: "Cel ce sfatuieste sau mustra intru frica lui Dumnezeu pe acela care pacatuieste, isi castiga siesi virtutea potrivnica greselii. Iar cel ce tine minte raul si osandeste cu rautate cade in aceeasi patima, dupa legea duhovniceasca"645 (Filocalia, vol. 1, p. 271).
4) Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufletesti (despre care vom vorbi mai departe, in legatura cu «Fericirile»).

216. Prin ce se pacatuieste impotriva datoriei de a ingriji de mantuirea aproapelui?
Grija de mantuire fiind o datorie atat de insemnata pentru fiecare crestin, inseamna ca si nepasarea fata de ea este in sine un pacat. Dar cu atat mai mare pacat este calcarea cu stiinta a acestei datorii, care se face prin conlucrare la pacate straine si prin pilda rea. "Sa nu dati fratelui prilej de poticnire sau de sminteala", zice Sfantul Apostol Pavel (Rom. 14, 13). Crestinul adevarat se va feri totdeauna de astfel de pacate.

217. Mai sunt si alte datorii catre viata sufleteasca a aproapelui?
Da. Astfel, avem datoria de a spune adevarul, a ne feri de minciuna si a tine fagaduinta facuta si cuvantul dat. Fara aceste lucruri, legaturile dintre oameni nu sunt dupa voia lui Dumnezeu si viata de obste nu poate inflori. Apoi, dupa cum trebuie sa ne ingrijim de propria noastra cinste (nume bun), tot asa trebuie sa ne ingrijim si de cinstea altora, inlaturand tot ce ar putea-o stirbi (clevetirea) si straduindu-ne sa o aparam.
Sa nu uitam nici de datoria recunostintei catre aproapele, pentru cele primite de la el. Recunostinta este semn de dreptate si de dragoste crestineasca si totodata podoaba aleasa a crestinului.

218. Care sunt datoriile catre viata trupeasca a aproapelui?
Dupa cum crestinul este indatorat a-si cinsti si ingriji trupul si viata sa, la fel este indatorat a cinsti si ingriji trupul si viata aproapelui sau. Temeiurile sunt aceleasi.
Datoria aceasta si-o indeplineste crestinul, pe de o parte, prin faptele milosteniei trupesti, despre care vom vorbi in legatura cu «Fericirile», iar pe de alta parte prin ferirea de tot ce i-ar putea primejdui s-au nimici libertatea, sanatatea si viata, ca bunaoara: omorul si furtul, care sunt oprite prin cele zece porunci.
De asemenea virtutea dragostei si dreptatii fata de aproapele cere sa nu rapim nimanui nimic din ce este al lui si sa-i recunoastem fara inconjur tot ce i se cuvine si ce este dreptul lui.
Aceasta datorie se indeplineste pastrand cu grija ceea ce ne-a incredintat aproapele nostru, precum si dandu-i tot ce si-a castigat de la noi prin munca sa. Iar impotriva ei se pacatuieste, de pilda, prin neplata datoriilor, inselare la plata muncii, falsificare de acte si prin tot lucrul pagubitor in drepturile si bunurile sale.
Implinirea datoriilor catre aproapele este o dovada a dragostei noastre catre Dumnezeu. De aceea, crestinul este dator sa le indeplineasca cu toata constiinciozitatea, luandu-si ca masura datoriile catre sine insusi, dupa cuvintele Mantuitorului: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 39) si: "Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca 6, 31).
Amintim apoi ca crestinul trebuie sa se poarte cu crutare si grija si fata de fiintele necuvantatoare. Mantuitorul, in invataturile Sale, a vorbit despre pasarile cerului (Matei 6, 26) si foarte des despre oaie si miel, numind bun pe pastorul care le apara (Ioan 10, 1-16).
Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc in mod direct pe aproapele nostru. Dar sunt si datorii pe care le indreptam catre aproapele prin anumite asezaminte ale vietii de obste, menite si ele tot spre binele lui. Aceste asezaminte sunt: familia, statul, Biserica si lumea.
Sa vedem care sunt datoriile crestinului fata de aceste asezaminte.


Introducere

1. Cea dintâi datorie a credinciosului
2. Despre Descoperirea dumnezeiască
3. Despre Sfânta Scriptură
4. Despre Sfânta Tradiţie

DESPRE CREDINŢĂ

•  Simbolul de credinţă

•  Despre existenţa, fiinţa şi însuşirile lui Dumnezeu

•  Despre Sfânta Treime

•  Despre Dumnezeu Tatăl

•  Despre Dumnezeu Fiul

•  Despre Dumnezeu Duhul Sfânt

DESPRE NĂDEJDE

•  Nădejdea creştină

•  Rugăciunea

•  Rugăciunea Domnească

•  Rugăciunea şi foloasele ei

•  Cultul divin public

•  Despre Sfânta Liturghie

•  Slujba Sfintelor Taine

•  Botezul, Mirungerea, Pocăinţa

•  Împărtăşania

•  Hirotonia, Cununia, Maslul

•  Despre ierurgii

•  Despre Aghiasma, Acatiste şi Paraclise

•  Despre sărbători

•  Despre Posturi

DESPRE DRAGOSTE

•  Dragostea creştină

•  Legea morală

•  Despre poruncile bisericeşti

•  Despre conştiinţa morală

•  Despre virtuţi

•  Despre păcat

•  Cele zece porunci

•  Datoriile creştinului

•  Familia

•  Statul

•  Biserica

•  Lumea

•  Sfaturile evanghelice

•  Fericirile

Sursa:

Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă

Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi cu binecuvântarea şi purtarea de grijă ale Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Bucureşti - 2000

 
© Biserica Ortodoxă Română
Învăţătura
Untitled Document
Noutăţi

Sfinţi Români
Învăţătura de credinţă
Click aici pentru Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă
Sfânta scriptură sau Biblia
Click aici pentru a putea citi Biblia online